ICCJ. Decizia nr. 2374/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2374/2012
Dosar nr. 5158/118/2010
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 5158/118/2010 reclamantele P.C., T.G., U.L.S. şi C.C.A. au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 100.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării şi a relelor tratamente la care a fost supus în închisorile şi lagărele de muncă forţată tatăl, respectiv, bunicul acestora, S.M.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că, la data de 25 aprilie 1952, autorul reclamantelor a fost ridicat de la domiciliu, iar timp de 4 ani familia nu a mai ştiut nimic de el. Ulterior, familia a aflat că S.M. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1414/1956 la 6 ani detenţie grea, confiscarea averii pentru activitate contra clasei muncitoare.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1666 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâtul către reclamantele P.C. şi T.G. la 5.000 Euro şi către reclamantele U.S. şi C.C.A. la 2.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Constanţa a reţinut că numitul S.M., tatăl reclamantelor P.C. şi T.G. şi bunicul reclamantelor U.L.S. şi C.C.A/ a fost condamnat să execute o pedeapsă de 6 ani detenţie grea, cu confiscarea averii pentru crima de uneltire prevăzută de dispoziţiile art. 1931 alin. (2) C. pen., situaţie ce se încadrează în dispoziţiile art. 1 şi 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că privarea de libertate a tatălui şi, respectiv, bunicului reclamantelor, S.M. i-a produs acestuia suferinţe pe plan moral, social şi profesional, fiindu-i lezate onoarea şi demnitatea, iar pentru atenuarea acestor suferinţe se impune acordarea unor daune morale descendenţilor de gradul I ai acestuia, în cuantum de 5.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel atât reclamantele, cât şi pârâtul S.R. prin M.F.P.
Prin decizia civilă nr. 272/ C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de reclamante a fost respins ca nefondat, iar apelul declarat de pârât a fost admis, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei apelate, iar pe fond, s-a respins cererea de chemare în judecată.
Instanţa de apel, constatând că ambele apeluri vizează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate a pus în discuţie problema încetării efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, în urma exercitării controlului de constituţionalitate.
Rolul Legii nr. 221/2009 a fost acela de a acoperi situaţiile în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime, nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare.
Această perspectivă a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja.
Instanţa de apel a apreciat că în considerarea acestor argumente, nu se poate susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în baza prevederilor legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate potrivit dreptul comun.
Curtea de apel a apreciat că într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiicelor şi nepoţilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, fiicele şi nepoatele defunctului S.M. nu au calitatea de victime ale măsurii politice în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra bunicului şi tatălui lor şi nu sunt îndreptate la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută nici o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., reclamantele nefiind titularele unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantele au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În memoriul de recurs, recurentele învederează că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi încalcă noţiuni de teorie juridică.
Astfel, stabilindu-se că decizia Curţii Constituţionale nu produce efecte asupra litigiului ivit înainte de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, înseamnă că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se aplică speţei în favoarea copiilor şi nepoţilor celui condamnat politic (cazul recurentelor), astfel încât prejudiciul moral poate fi reparat prin acordarea de daune.
De aceea, argumentul că art. 5 alin. (1) este aplicabil spetei, vine în contradicţie cu concluzia ca fiicele şi nepoatele nu au calitatea de victime.
De asemenea, dacă este aplicabil şi art. 5 alin. (1) lit. a), prejudiciul moral, atunci nu se poate susţine nici faptul că nepoţii şi copiii nu au suferit niciun prejudiciu moral şi nici că prejudiciul moral avut în vedere de legiuitor se limita doar la o satisfacţie de ordin moral sau că prejudiciul avut în vedere viza doar un prejudiciu material.
Recurentele mai arată că legea recunoaşte că prejudiciul moral se repară prin acordarea de despăgubiri băneşti, plecând de la doctrina clasică potrivit căreia, autorul unui delict sau cvasidelict este obligat a-l repara, fără deosebire între daune materiale şi daune morale.
În aceste condiţii, interpretarea restrictiva a deciziei recurate, în sensul că daunele morale se limitează la recunoaşterea prin Legea nr. 221/2009 doar la caracterului abuziv al condamnării este contrară teoriei în materie, atât sub aspectul reparaţiei băneşti a daunelor morale, cât şi sub aspectul persoanelor îndreptăţite la aceasta reparaţie bănească.
Recurentele mai învederează că practica relativ recentă a stabilit că „despăgubirile băneşti pentru daune morale pot fi acordate nu numai persoanelor vătămate, victimei, ci si persoanelor apropiate victimei (I.A., Consideraţii în legătură cu revenirea jurisprudenţei române la practica reparării băneşti a daunelor morale, în Rev. Dreptul 8/1996, pag. 13 şi urm.).
A face referiri doar la „principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate, nu însemnă a nega, de plano, dreptul la daune morale, ci dimpotrivă, înseamnă a le recunoaşte, dar a le cuantifica într-o sumă proporţională, echitabilă şi rezonabilă.
Recursul formulat este nefondat.
Deşi recurenţii indică doar ipoteza de nelegalitate reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din analiza criticilor dezvoltate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt susceptibile de încadrare şi în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motive contradictorii).
Astfel, din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel a avut în vedere motivul de ordine publică decurgând din pronunţarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, al căror efect a fost acela al încetării normei constatate ca fiind neconstituţionale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, dar cu toate acestea analizează incidenţa acestui text, infirmând vocaţia concretă a reclamanţilor (legitimarea procesuală activă) la repararea prejudiciului moral încercat de autorul lor, ca urmare a condamnării politice a acestuia, dat fiind caracterul personal al vătămării suferite de tatăl şi, respectiv, bunicul reclamanţilor.
În plus, curtea de apel a mai stabilit că pronunţarea celor două decizii de Curtea Constituţională nu înseamnă că a lipsit de temei legal demersul reclamanţilor, întrucât „normele speciale în domeniu (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.”
Înalta Curte apreciază că ambele dezlegări sunt nelegale, însă, deşi îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., soluţia pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii fiind cea de respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare a încetării efectelor normei pe care acestea s-au întemeiat, îndreptarea acestor neregularităţi urmează a se realiza prin suplinirea considerentelor cu cele ce urmează, nefiind posibilă admiterea recursului, întrucât nu se impune modificarea soluţiei adoptate.
În primul rând, verificarea legitimării procesuale active a reclamanţilor de a solicita repararea prejudiciului moral încercat de tatăl şi, respectiv, bunicul acestora, S.M., în urma condamnării cu carater politic dispuse cu privire la acesta, era o chestiune subsidiară motivului de ordine publică al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1360/2010, în condiţiile în care norma menţionată îşi înceta efectele pentru neconstituţionalitate.
Pe de altă parte, câtă vreme însuşi art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, prevedea că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit”, reiese că instanţa de apel în mod nelegal a concluzionat că reclamanţii (descendenţi până la gradul II ai celui condamnat politic, fiind) nu ar fi avut vocaţia concretă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.
Pe de altă parte, înlăturarea temeiului din legea specială de care reclamanţii s-au prevalat prin cererea de chemare în judecată nu îngăduie analizarea cererii în baza dreptului comun în etapa apelului, în cadrul aceluiaşi litigiu, pentru că aceasta ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar şi a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În plus, aplicarea efectelor Deciziilor 1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale în apel, a făcut obiectul celor dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12/2011, pronunţată într-un recurs în interesul legii.
Aşa cum s-a arătat, din considerentele expuse de instanţa de apel în susţinerea soluţiei de respingere a pretenţiilor reclamanţilor, rezultă că s-a dat eficienţă celor două decizii ale Curţii Constituţionale, însă nu în sensul încetării temeiului juridic al pretenţiilor reclamanţilor, la expirarea unui termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor în M. Of., ci al modului de aplicare al dispoziţiilor legale ce au format obiectul controlului de neconstituţionalitate, instanţa cercetând cauza în acest context, infirmându-se calitatea procesuală activă a reclamanţilor.
Or, efectele deciziilor Curţii Constituţionale rezidă tocmai în încetarea efectelor prevederii legale a căror neconformitate cu legea fundamentală a fost constatată, astfel cum, în mod corect, a susţinut intimatul – pârât pe parcursul judecăţii.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea sa în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
Ca atare, atât consecinţa încetării efectelor normei neconstituţionale, cât şi momentul de la care aceasta se produce, sunt prevăzute chiar în Constituţie, astfel încât, la expirarea termenului de 45 zile, fără ca legiuitorul să pună de acord norma cu dispoziţiile legii fundamentale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate.
Această constatare este confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, în al cărei dispozitiv s-a menţionat explicit că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele..”.
Decizia în interesul legii a fost publicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Împrejurarea că instanţa de apel a constatat contrariul nu determină necesitatea modificării deciziei astfel pronunţate, întrucât, aşa cum deja s-a arătat, o admitere a recursului ar fi lipsită de finalitate.
În acest context, se reţine că instanţa de apel deşi nu o indică în mod expres, a reţinut că cele două decizii ale Curţii Constituţionale nu puteau fi aplicate în faza apelului, deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă.
Or, problema de drept a efectelor celor două decizii ale Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost tranşată prin aceeaşi decizie dată în interesul legii de către instanţa supremă, în sensul că sunt incidente în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă, sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, s-a conchis prin aceeaşi decizie de îndrumare.
Dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost în mod corect respinsă, se impune menţinerea acestei soluţii, cu înlocuirea corespunzătoare a motivării sale, astfel cum a fost redată prin considerentele prezentei decizii.
În aceste condiţii, constatându-se că a încetat însuşi temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, nu se mai impune cercetarea criticilor vizând fondul cauzei.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.C., T.G., U.L.S. şi C.C.A., împotriva deciziei civile nr. 272/ C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2343/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2402/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
