ICCJ. Decizia nr. 2331/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2331/2012
Dosar nr. 14687/3/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 14687/3/2010, la data de 22 martie 2010, reclamantul K.J. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului, ca în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să îi plătească suma de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani şi 6 luni în care, împreuna cu familia sa, au avut stabilit domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în vederea punerii în executare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamantul împreună cu familia sa au fost dislocaţi din localitatea Vizejda - Timiş şi li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Stancuta Noua – Calmatui. Prin Decizia nr. 6200/1955 a M.A.I. la data de 20 decembrie 1955 le-au fost ridicate restricţiile cu privire la domiciliu.
Prin sentinţa civilă nr. 957 din 24 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul K.J., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune morale, pentru măsura administrativă cu caracter politic, la cursul de schimb valutar B.N.R. leu/euro, din ziua plăţii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 s-a dispus dislocarea reclamantului şi a celorlalţi membri ai familiei sale, din localitatea Vizejda - Timis, li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Stancuta Noua – Calmatui. Prin Decizia nr. 6200/1955 a M.A.I. la data de 20 decembrie 1955 s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Tribunalul a avut în vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu reclamantului i-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice, mai ales că la momentul deportării acesta era minor, perceperea realităţilor sociale era cu totul alta faţă de realitatea percepută de un adult, schimbarea mediului de viaţă nu putea decât să-l influenţeze în mod negativ pe reclamantul minor în acea perioadă, în care s-a confruntat cu lipsuri materiale şi nevoi spirituale.
Tribunalul nu a primit susţinerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 290.000 euro întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuţire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de 5.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind suficientă şi rezonabilă.
Prin decizia nr. 154/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul reclamantului şi a fost admis apelul declarat de pârât, fiind schimbată în tot sentinţa atacată şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, temeiul juridic al acţiunii introductive era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. După ce acţiunea introductivă a fost înregistrată la instanţă, conţinutul articolului pe care a fost întemeiată acţiunea, a fost modificat şi completat prin O.U.G. nr. 62/2010. Ulterior, această ordonanţă a fost declarată neconstituţională, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat şi acesta, neconstituţional.
Din punct de vedere cronologic, art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale. Din acest motiv, în textul legii s-a menţinut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din aceeaşi lege, rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional”. Curtea Constituţională a ajuns la aceleaşi concluzii şi prin Decizia nr. 1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispoziţiile [..] art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin. (1), care a fost declarată neconstituţională, trebuie precizat că modificarea realizată prin legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunţat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speţă.
Curtea de apel a constatat că, lit. a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acţiunii, nu mai poate produce niciun efect, deoarece textul legal a fost declarat neconstituţional, aşa cum rezultă din deciziile Curţii Constituţionale, deja menţionate.
Astfel, instanţa de apel a concluzionat că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecaţii este în curs de desfăşurare, astfel că legea în vigoare, respectiv actul normativ după data la care decizia de neconstituţionalitate produce efecte, se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
În ceea ce priveşte aplicarea jurisprudenţei C.E.D.O., instanţa de apel a arătat că apelantul-reclamant nu se află în situaţia în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă şi prealabilă despăgubire deoarece până la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, nu a obţinut o hotărâre definitivă care să dea naştere unei creanţe în patrimoniul acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul K.J., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a criticat soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acţiunii, precum şi prevederile internaţionale în materie.
Recurentul a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, având în vedere că la momentul declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 acesta se afla în posesia unei hotărâri prin care i se acordaseră despăgubiri morale în sumă de 5000 euro.
Recurentul a invocat, de asemenea, principiul neretroactivităţii legii, precum şi posibilitatea obţinerii despăgubirilor în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează.
În acest sens, a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, instanţele de judecată sunt obligate să aplice, cu prioritate, normele internaţionale mai favorabile, precum şi să ţină cont de statuările C.E.D.O.
Recurentul a precizat că nu a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.
În plus, a considerat că sunt încălcate şi prevederile D.U.D.O. şi cele din Primul Protocol Adiţional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului reclamant, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din C.E.D.O. şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul reclamant.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.J. împotriva deciziei nr. 154/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2330/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2333/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
