ICCJ. Decizia nr. 2336/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2336/2012
Dosar nr. 29263/3/2009
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 29263/3/2009, reclamanta N.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor din România, Ministerul Apărării Naţionale din România, Ministerul de Justiţie din România şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 100 milioane euro cu titlu de despăgubiri morale.
În şedinţa publică de la 28 mai 2010, tribunalul a admis excepţia de litispendenţă şi a dispus reunirea prezentei cauze cu cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 30028/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, deoarece au aceleaşi părţi, obiect şi cauză şi se află în faţa instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 952 din 4 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Administraţiei şi Internelor din România, Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Justiţiei din România, s-a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta N.I., în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea precizată, care a fost respinsă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca prescrisă.
Prin decizia nr. 35/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta N.I. împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin motivele de apel formulate, apelanta critică pe de o parte cuantumul mare al taxei de timbru la plata căreia a fost obligată de către prima instanţă, iar pe de altă parte soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Faţă de dispoziţiile art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., curtea de apel a constatat că soluţiile de admitere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Justiţiei nu sunt contestate de către apelantă, astfel că nu pot face obiect de analiză în apel.
Relativ la taxa de timbru, curtea de apel a constatat că iniţial tribunalul a pus în vedere reclamantei să achite o taxă de timbru calculată, corect, la valoarea pretenţiilor solicitate şi anume 4.203186,5. Urmare a formulării unei cereri de ajutor public judiciar, cuantumul taxei de timbru datorate de reclamantă a fost redus la suma de 500 lei, date fiind veniturile reduse ale acesteia. Pe lângă această sumă reclamanta a mai avut de achitat o taxă de timbru în cuantum de 250 lei pentru cererea de repunere pe rol a cauzei care fusese suspendată în condiţiile art. 1551 C. proc. civ.
Cuantumul taxei de timbru poate fi criticat în apel chiar dacă respectiva taxă a fost achitată deoarece în funcţie de soluţia instanţei este posibil ca în căile de atac să fie necesar a se achita ½ din taxa plătită iniţial. Soluţia de încuviinţare, doar în parte, a cererii de ajutor public judiciar nu poate face obiect de analiză în apel deoarece a rămas irevocabilă prin respingerea cererii de reexaminare.
Faţă de cele arătate, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, curtea de apel a constatat că prima instanţă a calculat corect taxa de timbru la valoarea pretenţiilor solicitate de către reclamantă.
Stabilirea de către instanţa de apel, prin încheierea de la termenul din 11 noiembrie 2010, a taxei de timbru aferente acestei faze procesuale la suma de 4 lei nu este rezultatul faptului că prima instanţă ar fi calculat greşit taxa de timbru, ci rezultatul aplicării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din legea nr. 146/1997. Taxa de timbru stabilită pentru apel a avut în vedere faptul că apelanta critică soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei.
Relativ la criticile aduse soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în pretenţii, instanţa de apel a reţinut că este cert că faptele despre care reclamanta afirmă că i-au cauzat un prejudiciu moral s-au petrecut în anul 1994.
Cunoscând încă de la data producerii atât faptele cât şi persoanele vinovate de producerea lor reclamanta putea să introducă acţiunea în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, prima instanţă a reţinut corect incidenţa în cauză a articolului 8 din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
S-a arătat că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei conform căreia termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la data pronunţării hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului deoarece pe de o parte legea nu permite o astfel de interpretare, iar pe de altă parte este evident că prejudiciul nu este cauzat de respectiva hotărâre.
Chiar dacă reclamanta ar fi introdus acţiunea în termenul general de prescripţie şi aceasta ar fi fost respinsă ca nefondată, hotărârea CEDO nu i-ar fi profitat şi nu i-ar fi dat nici măcar posibilitatea formulării unei cereri de revizuire conform dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu a fost parte în respectiva procedură. Dificultăţile de ordin probator în cadrul unei ipotetice acţiuni introduse în termenul de prescripţie nu pot constitui argumente în sensul schimbării momentului de la care începe să curgă acesta.
Relevante pentru calcularea termenului de prescripţie sunt data producerii faptelor şi data la care au fost cunoscuţi autorii lor. Stabilirea caracterului ilicit al respectivelor fapte într-o procedură judiciară ulterioară, la care reclamanta nu a fost parte, nu este de natură a influenţa dispoziţiile legale care stabilesc data de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta N.I., fără a indica vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanţele anterioare i-au încălcat dreptul la justiţie şi că taxele de timbru la plata cărora a fost obligată de instanţa de fond reprezintă un abuz sau neglijenţă, uneltire sau lipsă de profesionalism în actul de justiţie.
Astfel, a apreciat că trebuie să i se restituie suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru la prima instanţă.
Recurenta a mai arătat că acţiunea sa este imprescriptibilă, invocând hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat că Statul Român se face vinovat de încălcarea art. 3 din Convenţie, dată de la care s-a născut dreptul la acţiune pentru aflarea adevărului.
Recurenta a mai susţinut că actul de violenţă a unor lucrători de poliţie nu poate să rămână nepedepsit.
Recursul este nul, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la hotărârea atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.
În speţă, nu s-au formulat critici de nelegalitate privind soluţia de respingere a apelului pronunţată prin decizia recurată, care să facă posibilă încadrarea în acest text, ci se constată că recurenta şi-a exprimat în termeni foarte generali nemulţumirea faţă de hotărârea pronunţată, fără însă a evoca în mod concret critici care să se încadreze în motivele de nelegalitate, în sensul textului procedural amintit.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta N.I. împotriva deciziei nr. 35/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2329/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2338/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
