ICCJ. Decizia nr. 2329/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2329/2012
Dosar nr. 4528/108/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 27 iulie 2010, reclamanta D.R. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de D.G.F.P. Arad, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a deportării în U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, în lagărul de muncă Gubantschik-Mednogorsk/Ural, nr. 1902, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost deportată, după al doilea război mondial în lagărul de muncă Gubantschik-Mednogorsk/Ural, unde a fost obligată la muncă forţată în condiţii foarte grele.
Reclamanta a precizat că suma solicitată reprezintă daunele morale pentru suferinţele fizice şi psihice, din perioada deportării, care i-au marcat profund întreaga viaţă.
În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 3 şi art. 5 (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 766 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamanta D.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. a Judeţului Arad, având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 211/2009, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că deportarea realizată de către armata sovietică cu privire la cetăţenii români de etnie germană, la momentul ianuarie 1945, adică anterior datei de 6 martie 1945, nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, iar reclamanta nu are calitatea de destinatar al acestui act normativ şi, prin urmare, nici calitate procesuală activă în cauză.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 576 din 15 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, chiar dacă reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român, indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că ";O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.";
În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că ";Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite";, şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
În consecinţă, a fost lansată somaţia din 6 ianuarie 1945 a forţelor sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă şi a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I şi a Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană ( saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
Prin urmare, curtea de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancţiunile cu caracter politic, iar reclamanta nu se încadrează în cerinţele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât aceasta a fost deportată în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta D.R., arătând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, întrucât chiar dacă măsura aplicată a fost luată anterior perioadei de referinţă a acestei legi, efectele ei s-au răsfrânt pe un interval îndelungat de timp, la care legea de reparaţie face referire expresă.
Recurenta a susţinut că, în speţă, nu există niciun impediment pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi că Statul Român este responsabil pentru cetăţenii lui, indiferent de etnie şi atâta timp cât aceşti cetăţeni nu au fost condamnaţi pentru crime de război, se consideră că au fost condamnaţi la muncă silnică fără a avea vreo vină.
De asemenea, împrejurarea că deportările au continuat şi după 6 martie 1945 indică faptul că România a fost de acord cu aceste deportări.
Prin urmare, recurenta-reclamantă a considerat că are dreptul la despăgubiri morale pentru toate suferinţele fizice şi psihice la care a fost supusă, împotriva voinţei sale.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea următoarelor argumente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform susţinerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999.
Reclamanta a fost deportată pentru simplul fapt al naşterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege.
Această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Actul de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă invocat de recurentă în acţiunea introductivă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, care excede însă cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva Deciziei nr. 576 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2327/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2336/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
