ICCJ. Decizia nr. 2327/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2327/2012
Dosar nr. 3006/118/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2010 sub nr. 3006/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul C.D., în nume propriu, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 239/1952 .
Prin Sentinţa civilă nr. 1711 din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Constanţa s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantului C.D. şi familiei sale li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Copşa Mică - Mediaş, în perioada 1952 - 1954, conform Deciziei M.A.I. nr. 239/1952, astfel că instanţa a constatat că sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009 - potrivit cărora orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, constituie măsură administrativă cu caracter politic - şi că reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestei măsuri, potrivit art. 5 din aceeaşi lege, în calitatea sa de persoană supusă în mod direct măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, deci de persoană persecutată de stat, respectiv tocmai de acea instituţie chemată să îi respecte drepturile şi libertăţile individuale.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 270/C din 20 aprilie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că nu pot fi primite susţinerile conform cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii acestei norme legale prin Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voinţa legiuitorului, a cadrului general de reglementare.
Pe de altă parte, s-a arătat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului.
S-a reţinut că, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele recunoscute de reglementările anterioare.
Instanţa de apel a apreciat că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de altfel prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamantul C.D. a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în mod forţat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 1952 - 1954, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei sale.
În aceste condiţii, s-a reţinut că pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii în cauză nu poate fi reţinută ca întemeiată deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa iniţială, cât şi după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
O asemenea perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, şi în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională arătând că prin asumarea obligaţiei de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că, în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv) prin care s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există o obligaţie a statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin normele a căror constituţionalitate a fost verificată urmărindu-se doar complinirea satisfacţiilor materiale deja acordate (element apreciat de instanţa constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Rezultă, deci, că în cauză nu se poate reţine de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamantului doar din perspectiva stabilirii domiciliului obligatoriu al familiei sale, măsura represivă luată asupra sa, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale, justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de natură patrimonială şi nepatrimonială produse asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale) şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
O astfel de recunoaştere a intervenit în cauză prin acordarea măsurilor compensatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv prin stabilirea unei indemnizaţii pentru fiecare an de strămutare, conform Hotărârii nr. 2063 din 18 iunie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1991, revizuită prin Decizia nr. 80 din 25 februarie 1999 a Direcţiei Generale de muncă şi protecţie socială a judeţului Constanţa.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost, aşadar, justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi s-a materializat în cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, care a recunoscut dreptul la acordarea compensaţiilor materiale, ori în speţă reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Instanţa de apel a arătat că, nu s-ar putea reţine în cauză că, urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 - cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) - reclamantul ar fi dobândit o ";speranţă legitimă"; în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral şi că această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale menţionate.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost înlăturate nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu au fost abrogate de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant - ci şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, or în această situaţie nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă a devenit iluzorie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.D., criticând decizia pentru nelegalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, faptul că beneficiază de indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990, precum şi de unele drepturi adiacente, nu este de natură a limita cererea sa pentru prejudiciul moral suferit.
În plus, recurentul a susţinut că, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, recurentul a susţinut că solicitarea privind acordarea daunelor morale trebuie apreciată şi în lumina normelor şi tratatelor internaţionale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus recurentul-reclamant împreună cu familia sa în perioada comunistă, prin care acesta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui ";bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se constata că soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantului este corectă şi se impune a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamantului se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 270/C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2325/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2329/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
