ICCJ. Decizia nr. 2323/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2323/2012
Dosar nr. 343/115/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 343/115/2010, reclamantul V.C.I. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a strămutării ( deportării ) părinţilor săi şi a bunicii paterne.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că familia sa a fost deportată în Bărăgan în perioada 18 iunie 1051 - 20 decembrie 1955 şi că au fost lăsaţi sub cerul liber, fără apă şi mâncare, fiind nevoiţi a săpa în pământ cu mâinile goale un bordei pentru a se feri de arşiţa soarelui, iar apoi de frigul ce a venit odată cu iarna.
Reclamantul a învederat şi că, prin măsura administrativă luată, le-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată, în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoarea, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 1157 din 17 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul V.C.I. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin să plătească reclamantului suma de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că legitimitatea procesuală a reclamantului a fost dovedită faţă de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite de către descendenţii persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv), reclamantul fiind fiul lui V.G. (născut în 1906) şi nepot de fiu al lui V.M. (născută în 1886).
Conform dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, art. 1 alin. (2), constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din următoarele acte normative: e) decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Conform art. 5 din Legea nr. 221/209, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare.
Or, din analiza actelor aflate la dosar rezultă că familia reclamantului, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu loc. Milcoveni, jud. Caraş-Severin, în localitatea Roşeţii Noi, în Câmpia Bărăganului.
La data la care familia reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună, fiind cunoscută în localitate.
Ascendenţii reclamantului nu au beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada încadrării în dispoziţiile art. 3, 5 din Legea nr. 221/2009, care-l îndreptăţesc la a solicita obligarea statului pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, s-a reţinut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
Prin urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte şi, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 euro.
Prin Decizia nr. 443/A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi, rejudecând, a fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul V.C.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii sale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului V.C.I. şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale un ";bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
Instanţa de apel a reţinut că, în cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
De asemenea, s-a arătat că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.C.I., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a respectat principiul egalităţii în drepturi şi normele legale în materie.
Astfel, recurentul a susţinut că Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză, având în vedere momentul la care a fost înregistrată cererea şi când a avut loc judecata în fond, respectiv anterior declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, recurentul a arătat că respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor de fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri aflate în situaţii identice la data introducerii acţiunilor.
De asemenea, recurentul a susţinut că instanţa de apel, prin recunoaşterea şi aplicarea efectelor Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în prezenta cauză, a încălcat principiul neretroactivităţii legii.
Recurentul a invocat preeminenţa reglementărilor internaţionale în faţa legislaţiei interne, consacrată prin art. 20 din Constituţia României, precum şi nerespectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în raport de noţiunea de ";bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, se constată că, deşi recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu au fost formulate critici care să permită încadrarea în acest motiv de nelegalitate.
Contrar susţinerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul ";discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Referitor la relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând ";un bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.C.I. împotriva Deciziei nr. 443/A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2308/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2325/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
