ICCJ. Decizia nr. 2341/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2341/2012
Dosar nr. 4001/91/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 23 septembrie 2010, sub nr. 4001/91/2010, reclamantul D.N. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 2.000.000 RON cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este veteran de război şi că în perioada 23 august 1944 - 29 martie 1951 a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., prin Hotărârea nr. 761 din 21 ianuarie 1992 a Comisiei de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1991 recunoscându-i-se calitatea de persoană îndreptăţită.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 745 din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că susţinerea reclamantului referitoare la împrejurarea că atâta vreme cât prin Hotărârea nr. 761 din 21 ianuarie 1992 a Comisiei de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990 perioada de captivitate în U.R.S.S. din 23 august 1944 - 29 martie 1951 i-a fost recunoscută ca vechime în muncă, îi sunt aplicabile şi prevederile Legii nr. 221/2009 nu poate constitui temei al pretenţiilor formulate de acesta.
Astfel, tribunalul a reţinut că Legea nr. 221/2009 este aplicabilă situaţiilor intervenite între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deci perioada de captivitate în U.R.S.S. din 23 aprilie 1944 până în 6 martie 1945 nu intră, temporal, sub incidenţa legii.
Pe de altă parte, scopul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 rezultă implicit din dispoziţiile alin. (3) al art. 1, la care se raportează şi art. 4 alin. (2). Astfel, prin acest act normativ se urmăreşte înlăturarea consecinţelor negative de orice fel a măsurilor (de condamnare sau administrative ori asimilate acestora) dispuse de Statul Român împotriva cetăţenilor săi pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 (1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politica;
b) militarea pentru democraţie şi pluralism politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenenţa sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Or, în speţă, instanţa de fond a reţinut că se solicită repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei măsuri luate de U.R.S.S. împotriva unui soldat român, în timpul şi ca urmare a războiului în care era implicat şi statul român, nefiind în nici un caz vorba de o infracţiune sau orice altă faptă săvârşită în vreunul din scopurile de mai sus.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi este adevărat că prin Hotărârea nr. 761 din 21 ianuarie 1992 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 din judeţul Vrancea s-a stabilit că perioada 23 august 1944 - 29 martie 1951 cât petentul s-a aflat în prizonierat se încadrează în art. 1 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1991, acest act administrativ nu se bucură de puterea de lucru judecat a unei hotărâri, iar pe de altă parte instanţa a constatat că în mod greşit s-a reţinut că situaţiei solicitantului îi erau aplicabile prevederile decretului-lege, art. 1 alin. (1) lit. b) la care se face referire stabilind expres că constituie vechime în muncă timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune.
Trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face în cuprinsul art. 5 alin. (4) la persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1991 nu este în scopul stabilirii unei echivalenţe de situaţii, ci, dimpotrivă, pentru eliminarea oricărei posibile interpretări în acest sens, accentuându-se: se aplică şi acestor persoane (...) în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4, şi cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).
În consecinţă, tribunalul a reţinut că pentru satisfacerea pretenţiilor sale reclamantul a ales în mod eronat o cale special reglementată care nu i se aplică, ceea ce face ca acţiunea astfel formulată să fie inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 44/A din 9 martie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat că, în mod legal, instanţa de fond a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă, situaţia invocată de reclamant neîncadrându-se în cazurile expres prevăzute de Legea nr. 221/2009 în care se poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri.
Astfel, potrivit art. 5 din actul normativ mai sus menţionat orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative şi repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Art. 1 şi art. 3 din acelaşi act normativ definesc noţiunile de ";condamnare cu caracter politic";, respectiv, de ";măsură administrativă cu caracter politic";, iar raportat la aceste texte legale, instanţa de apel a constatat că situaţia reclamantului, de prizonier de război luat de către armata sovietică, nu se circumscrie niciuneia dintre cele două noţiuni.
Starea de prizonierat nu reprezintă o condamnare politică şi nici o măsură administrativă cu caracter politic luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă ori stabilirea de loc de muncă obligatoriu.
În aceste condiţii, s-a constatat că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că solicitarea reclamantului de obligare a statului român la plata de despăgubiri pentru suferinţele ce i-au fost cauzate în perioada prizonieratului nu poate fi admisă în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, acţiunea fiind, deci, inadmisibilă.
Instanţa de apel a mai reţinut că, din acest punct de vedere, este lipsită de relevanţă împrejurarea că prin Hotărârea nr. 761 din 21 ianuarie 1992 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 din judeţul Vrancea s-a stabilit că perioada 23 august 1944 - 29 martie 1951, cât reclamantul s-a aflat în prizonierat se încadrează în art. 1 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1991, câtă vreme, aşa cum s-a arătat deja, starea de prizonierat nu reprezintă o condamnare politică şi nici o măsură administrativă cu caracter politic în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.N., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţele de fond şi de apel nu puteau să se pronunţe asupra legalităţii sau temeiniciei Hotărârii nr. 761 din 21 ianuarie 1992 şi că instanţa de apel nu a făcut o analiză a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 raportat la cauza pendinte.
Astfel, recurentul a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 care statuează că prevederile legii se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile potrivit Decretului-lege nr. 118/1990.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamantul solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei în care acesta s-a aflat, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.
Însă, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referinţă a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeaşi perioadă, pot naşte dreptul persoanelor îndreptăţite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o astfel de condamnare sau de măsură administrativă.
Or, împrejurarea că reclamantul a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Faptul că reclamantului i-au fost recunoscute anumite drepturi în condiţiile Decretului-lege 118/1990 nu poate determina o altă concluzie, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Contrar celor susţinute de recurent, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urmează a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
De altfel, alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede că această lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.N. împotriva Deciziei nr. 44/A din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2338/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2360/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
