ICCJ. Decizia nr. 2375/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2375/2012
Dosar nr. 13308/63/2010
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 210 din 5 aprilie 2011 a respins apelul declarat de petentul T.M.V. împotriva sentinţei civile nr. 453 din 19 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 13308/63/2010 în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Apărării Naţionale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi intimatul chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. 1244/63/2009, reclamantul T.M.V. a chemat în judecată Ministerul Apărării şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi la despăgubiri materiale în valoare de cinci milioane de Euro pentru suferinţa produsă prin pierderea în totalitate, în stadiu ireversibil, a vederii la ochiul stâng începând din 27 iulie 1954 şi în prezent ca urmare a eforturilor şi a condiţiilor de muncă foarte grele ca lucrător necalificat şi strungar, după trecerea în rezervă cu gradul de locotenent major pe ";motive politico-morale";.
În motivarea în fapt a cererii a arătat că, în baza Ordinului nr. M.C. 02079 din 12 august 1952, în conformitate cu art. 40 lit. f) din Statutul Corpului Ofiţerilor Armate ale RPR, a fost trecut în rezervă.
Întrucât avea manifestări duşmănoase împotriva regimului şi nu era ataşat clasei muncitoare, s-a recomandat să nu fie încadrat în anumite locuri de muncă. După 4 luni de căutări de muncă, la data de 26 decembrie 1952, reclamantul s-a angajat la Ministerul Căilor Ferate - întreprinderea Atelierele C.F.R. 16 februarie Cluj în funcţia de ";lucrător necalificat";, cu scopul de a se califica la locul de muncă în meseria de strungar.
În perioada 26 decembrie 1952 şi până la 31 decembrie 1954 a trecut prin mai multe funcţii şi anume - lucrător necalificat - desenator - strungar.
Munca prestată în această perioadă de 2 ani şi 5 zile a constat în muncă fizică peste puterile sale - eforturi foarte mari în condiţii/locuri de muncă în care atmosfera era de nesuportat (gaze - curent), eforturi care au favorizat scăderea greutăţii, ajungând la 52 kg, ducând la apariţia infecţiei la ochiul stâng, fiind internat în clinica oftalmologică din Cluj timp de 60 zile, după care, datorită faptului că infecţia respectivă a condus la pierderea vederii, a fost propus pentru pensionare.
Începând cu data de 01 ianuarie 1955 a fost pensionat, încadrat în gradul III de invaliditate cu drept de muncă şi schimbarea locului de muncă în profesia de funcţionar.
La data de 01 aprilie 1973, prin Decizia nr. 173 din 31 martie 1973, în baza Decretului nr. 162/1973 a fost trecut din funcţia de tehnician principal în muncitor instalator, de către TCI Craiova. întrucât cabinetul oftalmolog nu a fost de acord cu schimbarea funcţiei constatând invaliditatea, la data de 01 iulie 1973, a întocmit dosarul de pensie, fiind trimis la Comisia de expertiză I din cadrul Direcţiei pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale, care, prin decizia nr. 1282 din 14 iunie 1973 l-a încadrat în gradul trei de invaliditate, indicând funcţiile în care ar fi putut lucra - funcţionar, tehnician birou.
Faţă de cele expuse, reclamantul a concluzionat că la baza ";invalidităţii"; - pierderea vederii la ochiul stâng se datorează exclusiv Ministerului Apărării şi că invaliditatea s-a produs la circa doi ani de la îndepărtarea din cadrele active ale armatei, precum şi faptul că datează de 53 de ani, timp în care a folosit un singur ochi, şi acesta cu glaucom.
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 martie 2009, cauza a fost scoasă de pe rolul secţiei contencios administrativ şi fiscal şi înaintată secţiei civile a Tribunalului Dolj. Pe rolul secţiei civile, cauza a fost înregistrată sub nr. 3107/63/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 15 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a admis excepţia prescripţiei acţiunii. A fost respinsă acţiunea formulată de petentul T.M.V., ca prescrisă, şi s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Instanţa a reţinut că acţiunea reclamantului este o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., potrivit cărora ";orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara."; Fiind o acţiune al cărei obiect este de natură patrimonială, aceasta este supusă prescripţiei extinctive, aşa cum a fost reglementată prin Decretul nr. 167/1958.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a formulat apel petentul T.M.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie deoarece în mod greşit s-a reţinut prescrierea dreptului la acţiune, având în vedere Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin decizia nr. 281 din 28 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost admis apelul declarat de petentul T.M.V., desfiinţată sentinţa civilă şi trimisă cauza spre rejudecarea fondului la Tribunalul Dolj.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că chiar dacă acţiunea este introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, având în vedere că judecata nu s-a finalizat şi se află în calea de atac a apelului care constituie o cale devolutivă, respectiva lege este aplicabilă şi acestei acţiuni care în momentul actual nu mai poate fi considerată prescrisă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj şi Ministerul Apărării Naţionale.
Prin decizia nr. 3779 din 17 iunie 2010pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost respinse recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj şi Ministerul Apărării Naţionale.
Instanţa a reţinut că prezenta acţiune are ca temei drept Legea nr. 221/2009 şi ar fi fără eficienţă juridică dacă în prezent acţiunea ar fi respinsă ca tardiv introdusă, potrivit vechii reglementări şi ulterior petentul, uzând de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, să formuleze o nouă cerere pe rolul instanţelor care, cu siguranţă o va dispune dezbaterii pe fond, potrivit noii reglementări, respectiv art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Cum legea menţionată a intrat în vigoare anterior soluţionării definitive a cauzei, în mod corect s-a apreciat că prezenta acţiune nu mai poate fi considerată ca fiind prescrisă, astfel că hotărârea recurată nu a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 13308/63/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 453 din 19 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 13308/63/2010, s-a respinge acţiunea formulată de petentul T.M.V. în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Apărării Naţionale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj.
S-a reţinut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, instanţa investită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituţională, continuând soluţionarea cauzei şi având obligaţia să nu aplice în acea cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale.
Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Faţă de obligativitatea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională, s-a constatat că Statul nu datorează despăgubiri cu titlul de daune morale, astfel încât, s-a respins acest capăt de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor, reprezentând daune morale.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul T.M.V., precizând că nu a solicitat daune morale ci daune materiale reprezentând despăgubiri pentru handicapul produs prin îndepărtarea din cadrele active ale armatei pe motive politice şi obligarea sa să presteze o muncă fizică pentru care nu era pregătit; a menţionat că putea fi plasat în câmpul muncii conform pregătirii dobândite prin absolvirea Şcolii de ofiţeri.
Cu ocazia dezbaterilor asupra apelului apelantul a precizat că în drept cererea sa este întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ.
Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Instanţa de apel a arătat că cererea de chemare în judecată promovată de apelantul T.M.V. la 9 februarie 2009 a fost soluţionată în primul ciclu procesual avându-se în vedere prevederile art. 998 C. civ., pentru ca ulterior, în calea de atac a apelului, la precizarea expresă, scrisă, a reclamantului să se reţină că temeiul juridic ce trebuie avut în vedere la soluţionarea cererii îl constituie Legea nr. 221/2009. Pentru soluţionarea cauzei prin luarea în considerare a acestui temei juridic sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual a fost desfiinţată iar cauza trimisă spre rejudecare; decizia din apel a fost menţinută în calea de atac a recursului, cale de atac ce a fost promovată de către intimaţii pârâţi Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Apărării Naţionale. în aceste condiţii este indiscutabil că s-a stabilit în mod irevocabil în cauză că temeiul juridic în raport de care trebuie analizată cererea de chemare în judecată îl constituie dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
S-a reţinut că sentinţa apelată a avut în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 şi în mod corect tribunalul a respins cererea formulată de reclamant. Instanţa de apel a constatat că această soluţie se impunea a fi menţinută, însă pentru alte considerente.
Astfel, Curtea de Apel a statuat că acordarea daunelor materiale solicitate de apelantul reclamant nu poate fi dispusă întrucât, potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile trebuie să reprezinte prejudiciul suferit prin confiscarea unor bunuri ca urmare a condamnării penale sau prin preluarea unor bunuri ca urmare a aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic.
S-a reţinut că apelantul reclamant nu solicită contravaloarea unor bunuri confiscate sau preluate abuziv ca urmare a condamnării sale situaţie în care cererea sa este nefondată.
Instanţa de apel a reţinut în finalul considerentelor că Legea nr. 221/2009 este o lege reparatorie situaţie în care măsurile cu caracter reparator care pot fi dispuse în temeiul acestei legi trebuie să respecte cu exactitate prevederile legii; instanţa nu poate acorda măsuri reparatorii, inclusiv sub forma daunelor materiale, pentru alte prejudicii decât cele prevăzute de lege a fi reparate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a menţionat expres că statele nu au obligaţia (în temeiul Convenţiei) de a adopta măsuri reparatorii pentru încălcări aduse drepturilor omului în perioada anterioară aderării la Convenţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.M.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat în esenţă că instanţa de apel a reţinut în mod eronat ca temei juridic Legea nr. 221/2009, întrucât atât din cererea de chemare în judecată, cât şi din motivele de apel din primul ciclu procesual se constată că reclamantul nu a schimbat temeiul juridic şi nu a solicitat expres soluţionarea cauzei în temeiul legii sus menţionate, ci şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Având în vedere că pricina a fost soluţionată numai pe excepţii, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dolj, cu menţiunea expresă că Decretul nr. 167/1958 nu se aplică acţiunii de faţă, întrucât prescripţia nu se aplică legilor speciale emise de Statul Român, ce au scop reparatoriu pentru persoanele ce au suferit din punct de vedere moral şi social.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed.
Cu prioritate, referitor la motivul de ordine public invocat la acest termen de consilierul juridic al intimatului - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, respectiv excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât fiind vorba de un act normativ din domeniul militar nu se poate atrage răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, înalta Curte respinge excepţia invocată pentru următoarele considerente:
Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea se judecă în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Prin urmare, Ministerul Finanţelor Publice are mandat legal de a reprezenta Statul Român, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop, aceste prerogative reieşind şi din prevederile Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.
Mai mult, prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, lege specială, cu caracter reparatoriu, ale cărei dispoziţii nu se completează şi nu fac trimitere la cele ale dreptului comun, stabilesc în mod expres cine legitimează calitatea procesuală în cauză, intenţia legiuitorului fiind de a atrage răspunderea statului pentru abuzurile săvârşite de regimul totalitarist, în urma condamnării de către autoritatea legiuitoare, în mod public, a regimului comunist în România.
Înalta Curte apreciază că excepţia trebuie respinsă şi în raport de manifestarea de voinţă a reclamantului, care a precizat în mod expres prin cererea de chemare în judecată că doreşte să se judece şi cu Statul Român în calitate de pârât în cauza de faţă.
Contrar susţinerilor recurentului reclamant, instanţele au redat întocmai temeiul de drept invocat de acesta şi anume dispoziţiile Legii nr. 221/2009 (prin motivele de apel depuse la filele 5 şi 6 din dosarul de apel din primul ciclu procesual, precum şi concluziile apelantului reclamant cuprinse în practicaua deciziei pronunţate în apel), aşa cum s-a reţinut în mod irevocabil prin decizia nr. 3779 din 17 iunie 2010 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Procedând la calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, care este atributul instanţei de judecată, au reţinut că dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii sunt normele speciale ale Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi masurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi au analizat cererea reclamantului din perspectiva legii speciale.
Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate în cazul în care confiscarea a fost dispusă printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative, ambele având caracter politic.
De aceea, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a suferinţelor produse prin pierderea în totalitate în stadiul ireversibil a vederii la ochiul stâng, începând din 27 iulie 1954 şi până în prezent, ca urmare a eforturilor şi a condiţiilor de muncă foarte grele, ca lucrător necalificat şi strungar, după trecerea în rezervă cu gradul de locotenent - major pe motive „ politico-morale"; nu face parte dintre măsurile cu caracter politic, aşa cum le califică art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009, neputând face obiectul constatării unui astfel de caracter, aşa încât nu pot fi acordate reclamantului despăgubirile materiale solicitate.
Dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă nu se aplică acţiunii de faţă, din moment ce temeiul juridic îl reprezintă legea specială nr. 221/2009, acestea fiind aplicabile numai în cazul acţiunilor în pretenţii, pentru plata de despăgubiri, care sunt supuse termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit art. 7 și art. 9 începe să curgă de la data de 22 decembrie 1989 când au încetat actele de violenţă morală ce au împiedicat pe cei îndreptăţiţi să ceară restabilirea dreptului încălcat.
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată şi pe motivul de ordine publică referitor la declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358/2010, care pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant.
Prin recursul formulat, recurentul-reclamant nu a adus critici vizând aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale în faza apelului.
Aspectul procesual relativ la efectele deciziei nr. 1358/2009 a Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţiile unite într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a instanţei supreme a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi a întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of., 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În consecinţă, constatând că nu sunt fondate criticile de recurs, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.M.V. împotriva deciziei civile nr. 210 din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2371/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2404/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
