ICCJ. Decizia nr. 2418/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2418/2012
Dosar nr. 3120/101/2010
Şedinţa publică din 2 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2010, reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea la pedeapsa închisorii corecţionale de 6 ani şi 6 ani degradare civică pentru uneltire contra orânduirii sociale din România.
În motivarea cererii, a arătat că, în data de 21 octombrie 1948, fiind student în anul III la Facultatea de Agronomie din Iaşi, a fost arestat, cercetat şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale din România la 7 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică prin sentinţa penală nr. 269 din 02 martie 1949, pronunţată de Tribunalul Militar.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 301 din 07 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P.
A fost obligat pârâtul S.R., prin M.F.P., să achite reclamantului suma de 300.000 Euro sau echivalentul în lei, la cursul BNR, în ziua plăţii.
În justificarea soluţiei tribunalul a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnare politică în perioada 6 martie 1945 – 22 Decembrie 1989 poate solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Din probele administrate în cauză instanţa a apreciat că prin condamnarea suferită, reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale şi morale, fiind împiedicat să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii sale.
Privarea de libertate a reclamantului a condus la lezarea şi a altor drepturi fundamentale respectiv, onoarea şi reputaţia sa.
De asemenea, după momentul eliberării reclamantului din penitenciar i-a fost afectată viaţa socială, dar şi cea familială.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire este fundamentat pe voinţa de a oferi o satisfacţie care să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, aşa încât la cuantificarea sumei ce s-a acordat instanţa a pus accentul pe importanţa prejudiciului suferit de victimă, respectiv de autorul reclamantului.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa a avut în vedere concret că, în perioada condamnării, reclamantul a fost supus la suferinţe fizice, psihice, obligat să îndure nenumărate lipsuri care i-au periclitat un drept elementar şi anume dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit libertatea de a dispune şi a se mişca cum doreşte, de a-şi continua activităţile anterioare, de a obţine venituri corespunzătoare aptitudinilor sale, toate aceste fiind drepturi personale ocrotite de lege pentru protejarea cărora se impune o anumită compensare a posibilităţilor pe care reclamantul le avea anterior vătămării.
Aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanţă pentru cuantificarea prejudiciului moral făcându-se o apreciere rezonabilă pe o bază echitabilă corespunzător prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 95 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia a I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P.; a schimbat sentinţa civilă şi a respins acţiunea formulată de reclamantul S.C. reţinând următoarele:
Reclamantul S.C., în calitate de persoană care a fost arestat, cercetat şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale din România, a formulat acţiune în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea daunelor morale prevăzute de lege.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost contestate de Stat, prin M.F.P., prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, care a fost soluţionată prin decizia nr. 1358, pronunţată de Curtea Constituţională, la data de 21 octombrie 2010. Prin această hotărâre, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. şi s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din nr. 221/2009 sunt neconstituţionale. Această decizie a Curţii Constituţionale este definitivă şi general obligatorie, iar, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. în data de 15 noiembrie 2010, astfel că, potrivit dispoziţiilor legale de mai sus, începând cu această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situaţia în care în termen de 45 zile Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, acestea să îşi înceteze efectele juridice.
Constatându-se că în perioada ulterioară publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale, în termenul de 45 de zile, prevăzut de această decizie, Parlamentul nu a adoptat alte dispoziţii legale referitoare la Legea nr. 221/2009, care să fie în acord cu dispoziţiile Constituţiei, prevederile acestei legi îşi încetează efectele juridice.
Prin urmare, acţiunea pentru plata daunelor morale formulată de reclamant este neîntemeiată, putând fi acordate însă ca măsuri reparatorii despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009, dar acestea nu fac obiectul prezentei acţiuni.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.C. (decedat) şi continuat de moştenitorul acestuia S.O.I., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, se datorează „neînţelgerii” Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi a aplicării greşite a legii.
Recurentul - reclamantul mai susţine că temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanţa care poate schimba acest temei după ce a fost pus în discuţia părţilor.
Altfel spus, instanţa putea judeca prezenta cauză şi din perspectiva art. 504 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999 şi art. 1000 C. civ.
Un alt motiv de recurs vizează neacordarea cheltuielilor de judecată, recurentul susţinând că statul este în culpă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
În ceea ce priveşte criticile privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art. 504 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, 999 şi 1000 C. civ, este de reţinut că, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. şi continuat de moştenitorul acestuia S.O.I. împotriva deciziei nr. 95 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2417/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2420/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
