ICCJ. Decizia nr. 2412/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2412/2012
Dosar nr. 1523/91/2010
Şedinţa publică de la 9 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea, secţia civilă, reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 150.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa politică.
Prin sentinţa civilă nr. 642 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4.000 de Euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin sentinţa penală nr. 903 din 22 octombrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi, reclamantul M.G. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională şi 1 an interdicţie corecţională pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale, condamnare care, potrivii art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Instanţa a mai reţinut că, reclamantul a fost arestat la 23 septembrie 1950 şi a fost pus în libertate la 14 februarie 1953, pe durata executării fiind deţinut la Galaţi şi la Penitenciarul Gherla. In timpul executării pedepsei reclamantul a suportat un regim dur de detenţie fiind supus la violenţe fizice, înfometare, muncă forţată şi extenuantă, suferinţele psihice continuând şi după eliberare, reclamantul fiind urmărit în continuare de autorităţi.
Faţă de aceste împrejurări, instanţa a reţinut că reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit, astfel că este îndreptăţit sa solicite despăgubiri, la stabilirea cuantumului acestora urmând a avea în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, precum şi faptul că reclamantul a beneficiat şi de reparaţiile prevăzute de Decretul-lege 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1990. În consecinţă, s-a apreciat, ţinând seama şi de perioada executată, că suma de 4.000 de Euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâtul. Prin decizia civilă nr. 226/A de la 17 octombrie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN - PRIN M.F.P - DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE VRANCEA. A schimbat sentinţa civilă nr. 642 din 30 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul M.G.. Totodată, a respins apelul declarat de reclamantul M.G. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul de drept al acţiunii deduse judecăţii, au fost declarate neconstituţionale.
În aceste condiţii, principala problemă juridică ce se ridică în speţa de faţă este aceea de a se stabili în ce măsură reclamantul se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce, iniţial, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituţională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, a declarat neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (decizia nr. 1358/2010).
Raportat la această împrejurare, generată de opţiunea Curţii Constituţionale, în jurisprudenţă s-au conturat două opinii:
Prima dintre acestea susţine că, după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar şi în situaţia în care a fost pronunţată o hotărâre în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Cea de-a doua opinie susţine că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.
Dată fiind practica judiciară neunitară existentă în această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu recurs în interesul legii, recurs soluţionat prin decizia nr. 12 pronunţată în dosarul nr. 14/2011.
Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, urmare deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În aceste condiţii, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii precum şi împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, Curtea constată că, practic, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu îşi mai produc efectele şi nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii.
In consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantului ca nefondată. A respins, totodată, apelul declarat de reclamant ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, reclamantul M.G. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, şi în consecinţă acordarea daunelor materiale în cuantumul solicitat.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat în prezenta cauză, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Criticile vizând respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie stabilesc că, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. Totodată, alin. (4) al articolului menţionat prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetai efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În speţă, decizia atacată a fost pronunţată la data de 17 octombrie 2011 împrejurare din care rezultă că la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cauza nu era soluţionată definitiv.
Este de necontestat că acţiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menţionat să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurentul, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, şi prin urmare, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In cauză, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr. 226/A din 17 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr. 226/A din 17 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2411/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2416/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
