ICCJ. Decizia nr. 2417/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2417/2012
Dosar nr. 2470/30/2010
Şedinţa publică din 2 aprilie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş reclamantul V.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş solicitând instanţei să constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus prin condamnarea de 1 an şi 6 luni cu executare, din care a executat 1 an şi 8 zile în perioada 02 iunie 1985 - 10 iunie 1986, pentru complicitate la trecerea de frontieră şi asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, în temeiul art. 3232 C. pen., conform sentinţei penale nr. 544/1985 a Judecătoriei Caransebeş; să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus prin condamnarea de 10 luni cu executare pentru complicitate la trecerea de frontieră şi asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, în baza art. 3232 C. pen., conform sentinţei penale nr. 152 din 05 iulie 1988 a Judecătoriei Caransebeş definitivă prin decizia penală nr. 384 din 22 octombrie 1988 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin - în dosarul nr. 1947/1988; să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus prin arestarea preventivă conform Biletului de Eliberare emis de Ministerul de Interne – Direcţia Generală a Penitenciarelor – Penitenciarul Timişoara în perioada 15 septembrie 1987 – 01 februarie 1988, măsură dispusă de Tribunalul Reşiţa cu mandatul emis de procuratura localităţii Reşiţa, pentru trecerea de frontieră şi asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei; să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus, respectiv caracterul politic la care a fost supus prin arestarea preventivă conform Biletului de Eliberare emis de Ministerul de Interne - Direcţia Generală a Penitenciarelor - Penitenciarul Timişoara în perioada 10 aprilie 1989 – 28 decembrie 1989 pentru complicitate la trecerea de frontieră şi asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei şi ca urmare a adresei Judecătoriei Timişoara fiind pus în libertate prin revocarea măsurii arestului preventiv; să se constate că i-a fost cauzat un prejudiciul nepatrimonial şi solicită repararea prejudiciului prin despăgubiri materiale în cuantum de 500.000 euro; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că în perioada aprilie – mai 1985, împreună cu un grup de prieteni, datorită regimului politic şi a restricţiilor asupra drepturilor personale şi umane a hotărât să-şi caute libertate de gândire şi de expresie în occident. Astfel, la data de 01 iunie 1985, a trecut frontiera de stat, cu intenţia de a se elibera de regimul comunist totalitar, însă a fost prins şi reţinut la frontiera de stat, arestat şi maltratat, apoi condamnat la 1 an şi 6 luni, din care a executat efectiv 1 an şi 8 luni în perioada 02 iunie 1985 – 10 iunie 1986; în perioada 10 aprilie 1989 – 28 decembrie 1989.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Prin sentinţa civilă nr. 2510 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantului împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, reclamantul V.V. a suferit două condamnări pentru infracţiunile de complicitate la trecerea de frontieră şi asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, în baza art. 3232 C. pen., respectiv, prin sentinţa penală nr. 544/1985 a Judecătoriei Caransebeş, la o pedeapsă de 10 luni cu executare, iar prin sentinţa penală nr. 152 din 05 iulie 1988 a Judecătoriei Caransebeş definitivă prin decizia penală nr. 384 din 22 octombrie 1988 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1947/1988, la o pedeapsă de 10 luni cu executare).
S-a reţinut că Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi - după decesul acestei persoane - soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Tribunalul a constatat că situaţia reclamantului condamnat prin sentinţele penale mai sus enunţate-se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care prevede că: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute în art. 323 – 329 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare.”
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat numai pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. (a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu vs România, Sabău şi Pîrcălab vs România), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate, apreciind că suma de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit personal de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termenul legal, atât reclamantul V.V., cât şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice.
Reclamantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, arătând că suma acordată de instanţa de judecată apare ca fiind derizorie în raport de daunele morale efectiv suferite, ca urmare a privării de libertate timp de circa 3 ani, precum şi a faptului că după punerea în libertate a fost în mod sistematic împiedicat să ducă o viaţă normală şi să-şi câştige existenţa.
În motivarea scrisă a apelului său, instituţia pârâtă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în principal, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibile ori ca neîntemeiate, în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor morale acordate, arătând că suma de 20.000 euro, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că ea nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Prin completarea motivelor de apel, instituţia pârâtă a solicitat respingerea apelului declarat de reclamant, admiterea apelului pârâtei, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, faţă de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin decizia nr. 566 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
S-a susţinut că instanţa constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu prezenta cauză, curtea de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, se reţine că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Se mai susţine că această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În concluzie, susţine instanţa de apel, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor reclamantului, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, nu se mai impune reanalizarea prejudiciului moral suferit şi a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu, întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege pentru prejudiciul moral invocat.
Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs recurentul V.V., criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica în drept vreunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, contrar dispoziţiilor constituţionale potrivit cărora dispoziţiile legale declarate neconstituţionale îşi încetează efectele în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., or în cauză, susţine recurentul, curtea de apel a dat eficienţă efectelor deciziei Curţii Constituţionale, anterior publicării acesteia în Mof. nr. 761 din 15 octombrie 2010 („a retroactivat cu 5 zile”), întrucât instanţa de fond s-a pronunţa, în caz, la data de 05 octombrie 2010.
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru cele ce succed:
Contrar susţinerilor recurentului instanţa de apel a dat o dezlegare corectă problemei de drept cu care a fost investită în speţa de faţă, respectiv aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamanţi în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, criticile reclamantului nu pot fi primite, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizia Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte, în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Or, în cază, nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.V. împotriva deciziei nr. 566 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2414/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2418/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
