ICCJ. Decizia nr. 244/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 244/2012
Dosar nr. 13355/118/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamanta S.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său soţ, S.V.A., ca urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 107 din 2 februarie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta S.V. şi a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 50.000 euro, în echivalentul în lei la data efectivă a plăţii, reprezentând daune morale.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 108/ C din 14 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată. A fost respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, în speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate, împreună cu familia, a soţului său în perioada 1951-1955, prejudiciul moral invocat în persoana acestuia fiind raportat - sub aspect probator - la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme.
Din acest punct de vedere, s-a constatat că instanţa de fond a fost în eroare când a reţinut situaţia de fapt raportată la însăşi persoana reclamantei, când în realitate aceasta a invocat beneficiul Legii nr. 221/2009 în considerarea suferinţelor de ordin moral ale soţului său (decedat la 19 februarie 1982), apelanta căsătorindu-se cu S.V.A. în anul 1956, după încheierea măsurii represive.
Aserţiunile legate de prejudiciul moral propriu, de suportarea consecinţelor ulterioare generate de această măsură şi de suprimarea unor drepturi fundamentale în perioada derulării măsurii abuzive sunt aşadar fără valoare, judecătorul fondului neobservând că reclamanta pretinde acordarea unor sume cu titlu de prejudiciu moral ca succesor legal al defunctului ei soţ, iar nu ca victimă directă a măsurii evocate.
Aşadar, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut parte dintre persoanele afectate de măsurile regimului comunist (faţă de situaţia de fapt expusă în prezenta cauză), astfel că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II, ori a soţului supravieţuitor când nu a fost direct vătămat, de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist echivalează cu o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
Pe de altă parte, faptul că soţul defunct nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii nu conferă soţiei supravieţuitoare calea solicitării lor după deces, chiar dacă acest eveniment a intervenit anterior anului 1989, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
Nu are relevanţă nici împrejurarea că nici reclamanta apelantă nu a putut beneficia de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 (neîncadrându-se în condiţiile actului normativ), statul dându-i însă posibilitatea de a obţine post mortem, pentru soţul său, recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă conform deciziei 2529 din 01 noiembrie 2007, cu drepturile pe care statul le-a acordat ori le poate acorda ulterior, pe temeiul acestei recunoaşteri, soţului supravieţuitor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.V., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel, de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de către defunctul soţ, este nelegală, în raport de temeiul de drept în vigoare la data sesizării instanţei.
Astfel, a apreciat că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
Recurenta a arătat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere circumstanţele concrete, precum şi încălcarea drepturilor garantate constituţional, având în vedere că autorul recurentei a fost o persoană persecutată politic începând cu anul 1951 şi până la deces, că până la momentul încetării sale din viaţă, nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român, că persecuţiile politice şi-au pus amprenta asupra personalităţii şi sănătăţii autorului, că lipsa celor mai elementare condiţii de viaţă au atras suferinţe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puţin la fel de grele ca şi perioada petrecută în lagăr - suferinţe fizice şi psihice.
Prin urmare, recurenta a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri, drept pentru care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii apelate şi, pe fond, admiterea cererii şi acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţul recurentei, urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, într-un cuantum apreciat de instanţă.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv” pot solicita instanţei despăgubiri.
Prin urmare, recurenta reclamantă din prezenta cauză, în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului său soţ, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, încadrându-se în dispoziţiile acestei legi.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva deciziei nr. 108/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2426/2012. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2452/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
