ICCJ. Decizia nr. 2420/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2420/2012
Dosar nr. 5038/83/2010
Şedinţa publică din 2 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Satu-Mare, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2290 din 21 octombrie 2010, a respins acţiunea reclamantei N.E., în contradictoriu cu pârâtului S.R., prin M.F.P., având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul dispoziţiei Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta N.E., prin acţiunea formulată a chemat, în judecată, în calitate de pârât, S.R., reprezentat prin M.F.P. şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 lei cu titlu de daune morale.
În susţinerea cererii, reclamanta a arătat că soţul său, defunctul N.E., decedat la data de 08 august 1971, a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., în perioada 15 mai 1944 – 15 octombrie 1948.
Nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În drept reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu Mare, a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată şi, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor pretinse pentru următoarele motive: nivelul despăgubirilor a fost supraevaluat în condiţiile în care nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate; regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, şi, raportat la împrejurările cauzei o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală, şi nu una având scop exclusiv patrimonial-impune concluzia caracterului exagerat al despăgubirilor solicitate; trimite la jurisprudenţa C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori deloc (cauza H. împotriva Marii Britanii, cauza N. împotriva Bulgariei); la stabilirea nivelului despăgubirilor, instanţa este datoare să aibă în vedere întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare (O.U.G. nr. 214/1999, Decretul - Lege nr. 118/1990); luarea în considerare a modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010
Tribunalul a constatat că este competent să soluţioneze pricina de faţă, atât ratione materiae, cât şi ratione loci, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 4 C. proc. civ. şi art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
În urma examinării cererii, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu are vocaţie la beneficiul Legii nr. 221/2009.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelanta-reclamantă N.E., în contradictoriu cu intimatul pârât S.R., prin M.F.P. Bucureşti, reprezentant legal de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinţei civile nr. 2290/ D din data de 21 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, pe care a schimbat-o în întregime în sensul că:a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta N.E., în contradictoriu cu intimatul pârât S.R., prin M.F.P. Bucureşti; a constatatcaracterul politic al măsurii dispuse împotriva defunctului N.E., prizonier în perioada 15 mai 1944 – 15 octombrie 1948 şi a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. la plata sumei de 53.000 RON daune morale, faţă de rclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Astfel cum reiese din copia carnetului de muncă seria S.g nr. 84409, soţul reclamantei, N.E., fost militar, în 15 mai 1944 a fost luat prizonier în U.R.S.S. până la data de 15 octombrie 1948, total 53 de luni, decedând la data de 08 august 1971.
Este adevărat că această măsură luată împotriva soţului reclamantei, prizonieratul, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative şi că, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990 s-a constatat că deportarea, prizonieratul, satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”. În conţinutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus şi deportarea în străinătate, după 23 august 1944 din motive politice, conform art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, ipoteză care evident se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea sovietică şi pus în aplicare cu concursul autorităţilor naţionale, aspecte ce greşit nu au fost avute în vedere de instanţa de fond, criticile fiind întemeiate. De altfel, deportarea etnicilor germani şi maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele sovietice de ocupaţie la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă, bărbaţi între 17 – 45 ani, femei între 18 – 30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor şi prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunţate în chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”. Astfel că, şi situaţia soţului apelantei poate fi astfel încadrată în aceste aspecte, chiar dacă a început anterior datei de 06 martie 1945, ea continuat mult după aceasta, astfel că se impunea a fi avută în vedere perioada ulterioară lunii martie 1945 în vederea stabilirii unor despăgubiri echitabile.
În concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva soţului reclamantei, nu numai că a continuat şi după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie luaţi prizonieri de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.
Culpa S.R. rezultă şi din împrejurarea că, în speţă, nu există nicio dovadă că după luna martie 1945, acesta ar fi depus diligenţe pentru recuperarea cetăţenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Acest act normativ susmenţionat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa a considerat însă că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel, se încalcă implicit art. 5 al C.E.D.O. la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravenind acestui drept.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, altfel părţilor le este încălcat dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al C.E.D.O.. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croaţia, paragraf 81).
În ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziţie declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale), aceasta este îndreptăţită a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva soţului acesteia. Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
Totodată, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs: pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu-Mare şi recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
I. S.R., prin M.F.P., critică decizia civilă ca fiind nelegală şi netemeinică, deoarece:
- Cu privire la cuantumul despăgubirilor, acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate.
- Repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice.
- De asemenea, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilită prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
- Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
- Mai mult, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009.
II. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea critică decizia atacată ca fiind netemeinică şi nelegală, deoarece:
- Prizonieratul ca şi deportarea nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative. Măsura dispusă în cauză, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, rezultă că nu a fost dispusă în baza vreuneia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are caracter politic de drept.
- Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din Legea nr. 221/2009 şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea, ca şi prizonieratul, nu satisface niciunul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
- Decizia atacată este nelegală şi netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate în speţă, suma de 53.000 lei RON, raportat la perioada de prizonierat şi la faptul că trebuie luate în considerare şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
- Pe de altă parte, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Recursurile urmează a fi admise, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Aşadar, faţă de cele reţinute, se constată că, recursurile declarat în cauză sunt fondate şi, pe cale de consecinţă: se vor admite recursurile declarate de S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu-Mare şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Se va modifica decizia recurată, în sensul că se va respinge apelul reclamantei N.E., împotriva sentinţei civile nr. 2290/ D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare şi recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 118/ A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantei N.E. împotriva sentinţei nr. 2290/ D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2418/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2425/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
