ICCJ. Decizia nr. 2425/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2425/2012
Dosar nr. 4697/1/2011
Şedinţa publică din 2 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1583 din 5 iunie 2008, Tribunalul Prahova, secţia civilă a respins excepţia insuficientei timbrări invocată de pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza ca neîntemeiată şi în consecinţă a admis acţiunea formulată de C.V.S.V. obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.273.536 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în Breaza, prin ultimii trei ani, calculată conform raportului de expertiză B.N.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza criticând-o ca nelegală şi netemeinică deoarece a acordat reclamantei un plus-petita, de 13.536 lei, după depunerea expertizei, fără ca reclamanta să formuleze o cerere de modificare a petitului acţiunii introductive.
Pe de altă parte, prima instanţă a omologat o expertiză care a reţinut o suprafaţă de teren de patru ori mai mare decât suprafaţa folosită efectiv, adică de 21440 mp., în loc de 5819 mp.
Pârâtul a mai criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică prin aceea că nu a fost stabilită cauza juridică a obligaţiei apelantului şi nu a analizat consecinţa juridică a dreptului de retenţie asupra exercitării posesiei, nefăcând aplicarea H.G. nr. 1856 din 21 decembrie 2006 care stabileşte un regim de plată special pentru instituţiile de interes public în calcularea lipsei de folosinţă.
Prin decizia nr. 60 din 25 martie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat apelantul pârât să plătească intimatei reclamante suma de 74450 lei cu titlu de lipsă de folosinţă pentru imobilul situat în Breaza, calculată pe ultimii 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
A respins cererea apelantului pârât de dare în debit a intimatei reclamante cu suma reprezentând taxă judiciară de timbru.
A obligat pe reclamantă la plata sumei de 11.470,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantul pârât reprezentând taxe timbru, timbru judiciar, onorariu expert şi onorariu avocat.
Prin încheierea de şedinţă din 13 mai 2010 a aceleiaşi instanţe a fost admisă cererea de îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia nr. 60 din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti în sensul că, a fost obligat apelantul pârât la plata către intimata reclamantă a sumei de 449.156 lei cu titlu de lipsă de folosinţă în loc de 74450 lei cum din eroare s-a trecut.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că atâta vreme cât pârâtul deţine doar suprafaţa de 5819 m.p., teren, greşit prima instanţă a calculat lipsa de folosinţă pentru întreg terenul ce a format obiectul acţiunii în revendicare, respectiv de 21140 m.p.
De asemenea, criticile vizând cauza juridică a obligaţiei apelantului, consecinţa juridică a dreptului de retenţie asupra exercitării posesiei şi incidenţa în cauză a H.G. nr. 1886/2006 au fost respinse ca neîntemeiate.
În ceea ce priveşte cererea de îndreptarea erorii materiale formulată de reclamanta-intimată curtea a constatat că aceasta este întemeiată urmare a unei operaţiuni matematice greşit efectuate la pct. l al raportului de expertiză efectuat de expertul S.A.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta C.V.S.V. criticând-o ca fiind lipsită de temei legal pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată nu a avut în vedere o anume suprafaţă din cadrul imobilului în litigiu ci, pe aceasta în întregul său astfel că, negocierile ce au avut loc, probează buna sa credinţă pentru soluţionarea diferendului pe cale amiabilă.
Că, singurul act ce produce efecte juridice este contractul de închiriere nr. 1114 din 27 iunie 2008, ce are ca obiect suprafaţa de 21440 m.p., şi construcţiile edificate pe acest teren.
Recurenta reclamantă a mai arătat că, pe plan secundar intimatul-pârât îi datorează contravaloarea lipsei de folosinţă pentru întreaga suprafaţă de teren.
În subsidiar şi numai în situaţia în care îi va fi respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în decizia recurată, reclamanta a arătat că suma acordată nu este conformă raportului de expertiză întocmit de S.A.
Deşi instanţa a refăcut calculul luând în considerare un rezultat intermediar, cauza ar fi trebuit să fie supusă pe rol şi să fie pusă în discuţie eroarea materială constatată.
Faţă de cele expuse, reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate şi obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru întreg imobilul din litigiu şi anume de 1.273.536 lei.
La termenul de judecată din data de 3 martie 2011, din oficiu instanţa a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamantă, dat fiind că, decizia a fost comunicată la 1 aprilie 2010 iar recursul a fost declarat la 22 aprilie 2010, cu depăşirea termenului legal.
Prin întâmpinare, pârâtul Spitalul de Boli Pulmonare Breaza a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate a deciziei atacate ci de netemeinicie a hotărârii.
Prin Decizia nr. 2466 din 17 martie 2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins excepţia tardivităţii declarării recursului şi a constatat nul recursul declarat de reclamantă.
În argumentarea soluţiei, s-a reţinut cu referire la excepţia tardivităţii recursului că reclamanta-recurentă a formulat recursul în termen legal, întrucât, la fila 8 dosar apel se află cererea reclamantei în care aceasta a precizat că domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură este la SC A. I. şi S. din Bucureşti, drept consecinţă, în aceste condiţii excepţia a fost respinsă.
Pe fondul recursului, înalta Curte a reţinut, în urma analizei punctuale a criticilor formulate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs, că acestea nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., întrucât, dezvoltarea acestora vizează aspecte ce nu ţin de judecata din apel, respectiv buna-credinţă la încheierea contractului, negocierea contractului, soluţionarea diferendului pe cale amiabilă, întinderea suprafeţei, de teren din litigiu, refacerea calcului privind suma de plată.
Prin urmare, înalta Curte a reţinut că reclamanta-recurentă, nu a combătut în vreun fel argumentele instanţei de apel şi nici nu a formulat critici susceptibile de cenzură în recurs, or, în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţate în apel.
Astfel, în temeiul art. 3021 lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (1) şi art. 304 C. proc. civ., înalta Curte a constatat nulitatea căii de atac exercitată de reclamantă.
Prin contestaţia înregistrată la această instanţă, reclamanta C.V.S.V. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 2466 din 17 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 318 teza 11 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei petenta susţine că instanţa a omis să se pronunţe asupra « adevăratului motiv de recurs », ce se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 304, pct. 9 C. proc. civ., respectiv, greşita aplicare a art. 998-999 C. civ., critică menţionată în paragraful penultim, pagina a IV-a a cererii de recurs, unde a arătat ca hotărârea recurată este lipsită de temei legal „sub aspectul acordării contravalorii folosinţei doar în parte, deşi principiile de drept ar fi trebuit aplicate unitar";, motiv de recurs pe care ulterior l-a detaliat şi prin concluziile scrise formulate de contestatoare cu ocazia amânării pronunţării soluţiei şi care apreciază aceasta, nu a fost analizat de instanţa de recurs.
Mai susţine că, în mod greşit instanţa de recurs a considerat că motivele de recurs invocate sunt cele legate de buna-credinţă a recurentei la încheierea contractului cu intimata, negocierea contractului, soluţionarea diferendului pe cale amiabila, întinderea suprafeţei de teren in litigiu, refacerea calculului privind suma de plata (pag. 5, paragraf nr. 7 din hotărârea atacata), aspecte pe care, într-adevăr, le-a menţionat în cererea de recurs, însă nu ca motive de recurs, ci cu scopul de a asigura o circumstanţiere cât mai clară a litigiului şi a situaţiei existente între părţi.
În concluzie, contestatoarea susţine că instanţa nu a procedat la o examinare efectiva a problemelor esenţiale supuse judecaţii, ci s-a mulţumit la a analiza doar aspectele de circumstanţiere expuse de petentă, pe care nu le-a considerat a reprezenta veritabile motive de recurs.
În acest mod, instanţa de recurs i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este el definit de art. 6 din Convenţie, precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de alta parte, susţine contestatoarea, lipsa motivării cu privire la motivul de recurs invocat echivalează cu ";omisiunea"; la care se referă art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Analizând contestaţia în anulare dedusă judecăţii, înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru cele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recurşi sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.
În cauză, verificând lucrările dosarului, se constată, contrar susţinerilor petentei, că motivul de recurs, pretins neanalizat de către instanţa de recurs, respectiv, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., nu a fost invocat în mod explicit prin memoriul de recurs.
Or, pentru a putea conduce la modificarea sau casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi drept, obligaţii procedurale pe are recurenta le-a încălcat, cu consecinţa constatării de către instanţa de recurs a sancţiunii nulităţii căii de atac, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, câtă vreme recurenta nu a menţionat în mod explicit greşeala anume imputată instanţei de apel, instanţa de recurs nu avea obligaţia de o examina în cadrul hotărârii.
Referitor la susţinerile contestatoarei privind neanalizarea de către instanţa de recurs a criticilor dezvoltate prin concluziile scrise depuse la dosar cu ocazia amânării pronunţării soluţiei în cauză, înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 303 C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăşi cererea de recurs, sau înlăuntrul termenului de recurs.
Prin urmare, este de înţeles că obligaţia de examinare a instanţei de recurs se circumscrie numai la motivele prezentate, în termenul legal, cu excepţia celor de ordine publică, care pot fi invocate până la închiderea dezbaterilor, nu şi la motivele formulate tardiv, în afara cadrului legal, cum ar fi, în speţă, cele dezvoltate prin notele scrise depuse la dosar de către contestatoare, după închiderea dezbaterilor.
Pe cale de consecinţă, înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 318 teza II-a C. proc. civ., astfel încât contestaţia în anulare va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.V.S.V. împotriva deciziei nr. 2466 din 17 martie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2420/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2426/2012. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
