ICCJ. Decizia nr. 2419/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2419/2012
Dosar nr. 33416/83/2010
Şedinţa publică din 2 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1942/ D din data de 01 octombrie 2010, pronunţată în dosar nr. 3416/83/2010, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea civilă înaintată de reclamanta M.M., împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., privind obligarea acestuia din urmă la plata unor pretenţii, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
După cum rezultă din declaraţiile de notorietate ale martorilor S.V. şi P.F. autentificate sub nr. 1228 din 21 aprilie 2010, antecesorul reclamantului a fost constituit în prizonier de război pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada martie 1944 – 24 septembrie 1947.
Faţă de această stare de fapt şi raportat la temeiul juridic invocat în susţinerea cererii introductive în instanţă s-a reţinut, ca un prim aspect, că în ce priveşte calitatea procesuală activă pentru promovarea unei acţiuni în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, o atare calitate justifică, conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, din actele de stare civilă depuse de reclamantă rezultând calitatea acesteia de fiică a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.
În circumscrierea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de antecesorul reclamantei, în speţă constituirea în prizonierat sau deportarea la muncă forţată de reconstrucţie pe teritoriul fostei U.R.S.S., instanţa reţine că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”, dacă s-a întemeiat pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în cuprinsul art. 3 lit. a) – f) din aceeaşi lege. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 4 alin. (3) prevăd că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele de la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora”, stabilindu-se că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege, se aplică în mod corespunzător.
Tocmai datorită trimiterii la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa a apreciat că în speţă caracterul politic al unei măsuri administrative (definite conform art. 3 din lege) rezultă, în situaţia acestor „alte măsuri”, din referirea expresă a legiuitorului la scopurile reglementate prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive.
Pe cale de consecinţă instanţa a constatat că, de principiu, măsura administrativă constând în deportarea la muncă forţată de reconstrucţie pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înţelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) şi b) din Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Totuşi, după cum rezultă din cuprinsul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/2009 anterior amintită, măsura administrativă în cauză se prezintă a se încadra în normele juridice evocate doar dacă ea a fost realizată „… după 23 august 1944, din motive politice”. În speţă însă, după cum rezultă din probele administrate în cauză, măsura administrativă invocată de reclamantă a fost luată anterior datei de 23 august 1944 şi anume în luna martie 1944.
În consecinţă, instanţa a apreciat că, deşi faptic măsura administrativă la care a fost supus reclamanta se prezintă a avea atât un caracter politic cât şi unul abuziv, totuşi acesta nu se încadrează în condiţiile limitative reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel încât a respins acţiunea reclamantei, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta M.M., iar prin decizia civilă nr. 105 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat în întregime hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei şi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat în fosta U.R.S.S. a defunctului M.W., în perioada martie 1944 – 24 septembrie 1947, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 42.000 lei cu titlu de daune morale, fiind reţinute următoarele considerente:
Deportarea etnicilor germani şi maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele sovietice de ocupaţie la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă, bărbaţi între 17 – 45 ani, femei între 18 – 30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor şi prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunţate în chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.
În concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, reiese din faptul că, la luarea acestei măsuri statul român a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie luaţi prizonieri de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.
Aşadar nu se poate susţine că la luarea măsurii, statul român nu a avut nici o contribuţie şi nu a avut nici o culpă şi, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetăţenilor săi.
Culpa S.R. rezultă şi din împrejurarea că, în speţă, nu există nici o dovadă că după luna martie 1945, acesta ar fi depus diligenţe pentru recuperarea cetăţenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Acest act normativ susmenţionat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa consideră însă că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale, altfel se aduce atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 al C.E.D.O., părţile neputând fi puse în situaţia de-a suporta modificări ale legislaţiei care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o speranţă legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei Convenţii.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel, se încalcă implicit art. 6 al C.E.D.O. la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravenind acestui drept.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croaţia, paragraf 81), iar pe de altă parte, C.E.D.O. a concluzionat că, adoptarea unei legi cu efect retroactiv ce influenţează rezultatul unui proces aflat în curs de soluţionare, aduce atingere egalităţii armelor şi încalcă implicit dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenţiei – cauzele S., A., P./Greciei -.
S-a mai reţinut că, şi în ipoteza în care am considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziţie declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale), aceasta este îndreptăţită a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva antecesorului său. Menţionăm că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O.
De altfel, şi prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţional art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a reţinut că, principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenţie adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiaşi Protocol prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”. Ca atare, sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. în cauza T. vs. T.U.K., pronunţată în 2009.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma următoarelor aspecte:
Astfel, pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Satu Mare a învederat faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare de care reclamanta a beneficiat.
O altă critică vizează incidenţa efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate, în condiţiile în care nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009, întrucât măsura luată faţă de tatăl reclamantei a fost una de natură etnică şi se situează anterior perioadei de 6 martie 1945.
În aceeaşi idee se mai arată că deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 1 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la muncă de reconstrucţie a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, şi nu una cu caracter politic al Statului Român.
O altă critică vizează incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 5358 din 21 octombrie 2010.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Deportarea tatălui reclamantului ca prizonier de război pe teritoriul fostei U.R.S.S. din perioada martie 1944, nu se încadrează nici în noţiunea de măsură administrativă cu caracter politic şi nici în perioada prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 (6 martie 1945). Din această perspectivă instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, motiv pentru care fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se admite recursurile declarate, a se modifica hotărârea instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare şi recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 105/ A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantei M.M. împotriva sentinţei nr. 1942/ D din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2415/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2422/2012. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
