ICCJ. Decizia nr. 2455/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2455/2012
Dosar nr. 50495/3/2009
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 22 decembrie 2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 50495/3/2009, reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâtul M.B., prin P.G. şi S.R., prin M.E.F., solicitând instanţei obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor băneşti, reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 180 mp, situat în Bucureşti, str. Bârsăncuţa, sectorul 3.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 934 din 22 iunie 2010, a admis în parte cererea; a obligat pârâtul M.B., prin P.G., să emită, în favoarea reclamantului, dispoziţie motivată cu propuneri de despăgubire, pe care să o înainteze către C.C.S.D., pentru imobilul teren în suprafaţă de 170 m.p., situat în Bucureşti, str. Bârsăncuţa, sectorul 3, identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie, întocmit de expertul F.R.C., potrivit evaluării cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expertul N.D.; a obligat pârâtul M.B., prin P.G., la plata către reclamant a sumei de 7.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii, s-a reţinut, în esenţă, că prezenta cerere constituie o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii.
După cum rezultă din înscrisul depus în copie la dosar, reclamantul a transmis, prin Biroul Executorilor Judecătoreşti S.N., notificarea nr. 4039 din 09 septembrie 2001 (înregistrată la P.M.B., sub nr. 33412/2001), în baza căreia s-a constituit dosarul administrativ nr. 33412. Constatând că unitatea deţinătoare a refuzat în mod nejustificat să răspundă la notificare, în baza Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a apreciat că este competent să soluţioneze pe fond notificarea, potrivit solicitării reclamantului în acest sens.
În ceea ce priveşte calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceasta rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Astfel, imobilul teren din Bucureşti, str. Tomis, fundătura a III-a a fost dobândit de A.I. şi T.D., prin cumpărare, de la vânzătoarea C.A.B., în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 09 ianuarie 1939 şi transcris sub nr. 1168 din 09 ianuarie 1939 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Potrivit adresei nr. 67278/16808/2003, emise de P.M.B. – Serviciul Nomenclatură Urbană, artera de circulaţie cu denumirea Intrarea Bârsăncuţa a purtat anterior denumirile Fundătura Tomis III, respectiv Intrarea Carpenului.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 899/1972, eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 Bucureşti, de pe urma defunctului A.I. (decedat la 17 octombrie 1971), au rămas, în calitate de moştenitori legali, reclamantul A.C. şi sora acestuia, S.M. (soţia supravieţuitoare A.T. renunţând la moştenire), masa succesorală fiind compusă din cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Bârsăncuţa, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 180 mp şi construcţia edificată pe acesta.
De pe urma defunctei A.T. (decedată la 01 iunie 1981), au rămas ca moştenitori legali reclamantul A.C. şi sora acestuia, S.M., masa succesorală fiind formată din cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Bârsăncuţa, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 180 m.p. şi construcţia edificată pe acesta.
S-a constatat că sora reclamantului, S.M., nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, devenind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) din actul normativ menţionat, potrivit cărora, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Conform adreselor nr. 4190 din 16 decembrie 2008, emisă de SC T.A. SA, nr. 67139/16625/2003 şi nr. 897444/2404 din 01 aprilie 2010, emise de P.M.B. - Serviciul Evidenţă Proprietăţi, imobilul din Bucureşti, Intr. Bârsăncuţa, sector 3, format din teren în suprafaţă de 166 m.p. şi construcţie cu o suprafaţă utilă de 136 m.p. a fost expropriat în baza Decretului nr. 55/1981, fiind stabilite despăgubiri pentru construcţie, în valoare de 6,37 lei (63.680 ROL), care au fost achitate către A.C., S.M., A.T. şi D.T.
Prin urmare, tribunalul a reţinut caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, terenul fiind preluat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
După cum rezultă din concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar F.R.C., terenul situat în Bucureşti, str. Bârsăncuţa, sector 3 a fost identificat de expert (anexa 1), reţinându-se că acesta are o suprafaţă totală de 170 m.p., laturile şi vecinătăţile celor 4 loturi fiind evidenţiate în schiţa ce constituie anexa 1 a raportului de expertiză.
Expertul a menţionat, de asemenea, că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, terenul fiind ocupat de blocul nr. 20 din B-dul Râmnicu Sărat, de spaţiu verde, precum şi de alei şi trotuare ce aparţin domeniului public.
Din conţinutul raportului de expertiză evaluatoare întocmit de expertul N.D., rezultă că terenul are o valoare de 2.858,08 lei/m.p.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ţine cont de evaluarea cuprinsă în raportul de expertiză evaluatoare întocmit în cauză, precum şi de prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, conform cărora valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobilul expropriat care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) şi (6).
Conform prevederilor art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în situaţiile prevăzute la alin. (2), (3) şi (4), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Având în vedere argumentele expuse, tribunalul a admis în parte cererea reclamantului (reţinând că terenul la care acesta este îndreptăţit are o suprafaţă de 170 m.p., şi nu 180 m.p., astfel cum a arătat reclamantul) şi a obligat pârâtul M.B., prin P.G., să emită, în favoarea reclamantului, dispoziţie motivată cu propuneri de despăgubiri către C.C.S.D., pentru terenul în suprafaţă de 170 m.p., situat în Bucureşti, str. Bârsăncuţa, sector 3, identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de expertul F.R.C., potrivit evaluării cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expertul N.D. şi având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul M.B., prin P.G. a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 7.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, în cuantum de 5.000, precum şi onorariile de expertiză în valoare de 2.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel M.B. prin P.G.
O primă critică s-a referit la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile fiind un termen de recomandare, iar depăşirea sa nu poate atrage sancţionarea unităţii deţinătoare, decât dacă se dovedeşte o culpă în sarcina sa ori vreun prejudiciu al reclamantului.
În ceea ce priveşte obligarea M.B., prin P.G. de a înainta dosarul la C.C.S.D., apelantul a susținut că nu poate înainta dosarul de notificare, după emiterea dispoziţiei P.G. către C.C.S.D., deoarece acesta urmează a fi înaintat către instituţia prefectului, pentru avizul de legalitate.
O altă critică s-a raportat la greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, apelanta neavând nici o culpă procesuală.
Prin decizia civilă nr. 363/ A din 04 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât M.B., prin primarul general şi a obligat apelantul la 6.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul A.C.
Curtea a constatat, în esenţă, că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este un termen de recomandare, ci este un termen imperativ până la care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe.
Lipsa unei sancţiuni specifice nerespectării acestui termen nu poate atrage dreptul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea într-un termen stabilit unilateral şi fără nici un control legal judiciar.
În ceea ce priveşte lipsa culpei în soluţionarea notificării şi a nerespectării dispoziţiilor legale de către persoana notificată, Curtea a constatat că dispoziţiile Normelor Metodologice de la pct. 23.1 alin. (4) stipulează expres că termenul pentru îndeplinirea obligaţiei de a răspunde notificării se poate proroga numai cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
În această ipoteză, termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului.
În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale Legii nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii, în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii, ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., la care România a devenit parte.
În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, ca instanţa învestită să evoce fondul, în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Nici critica referitoare la lipsa obligaţiei de a înainta dispoziţia la C.C.S.D. nu este fondată. Astfel, independent de obligaţiile stabilite prin O.U.G. nr. 81/2007, apelanta are obligaţia de a înainta documentaţia aferentă la C.C.S.D., ulterior efectuării controlului de legalitate de către instituţia prefectului.
Art. 16 alin. (21) nu a abrogat dispoziţiile anterioare ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât obligaţia stabilită în sarcina sa de către instanţa de fond este legală.
În ceea ce priveşte obligarea M.B., prin P.G., la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că sunt îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., litigiul fiind cauzat de lipsa unui răspuns la notificarea, într-un termen rezonabil, împrejurare care a determinat prezentul litigiu.
Reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică calificată, prin avocat ales şi a făcut dovezile necesare ale plăţii onorariului de avocat în faţa primei instanţe.
Având în vedere că şi în apel, M.B., prin P.G. este cel căzut în pretenţii, sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi va obliga apelantul la plata sumei de 6000 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.B., prin P.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, schimbarea sentinţei instanţei de fond, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii intimatului-reclamant, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor, pârâtul a arătat următoarele:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât, instanţa de judecată a reţinut, în mod eronat, că există un refuz nejustificat al instituţiei de a soluţiona notificarea intimatului-reclamant, refuz care nu poate rămâne necenzurat, iar obligaţia de înaintare a dispoziţiei la C.C.S.D. există în continuare în sarcina M.B., chiar şi independent de obligaţiile stabilite prin O.U.G. nr. 81/2007, ulterior efectuării controlului de legalitate de către instituţia prefectului.
Or, în cauză, nu există un refuz nejustificat de a soluţiona notificarea intimatului-reclamant, această aflându-se într-o procedură administrativă de soluţionare, conform legii, care urmează să fie finalizată într-un termen rezonabil, prin emiterea unei dispoziţii motivate.
În al doilea rând, obligaţia de a înainta dispoziţia emisă, precum şi documentaţia aferentă direct către C.C.S.D. nu este prevăzută în Legea nr. 247/2005 (fiind împotriva legii), acest lucru realizându-se efectiv de către instituţia prefectului, după exercitarea avizului de legalitate, motivarea instanţei de apel, prin raportare la O.U.G. nr. 81/2007, fiind esenţialmente nelegală, în condiţiile dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
S-a susţinut şi faptul că cheltuielile de judecată, în cuantum de 6000 lei, acordate în apel sunt excesive, nepotrivit de mari, chiar dacă partea a fost reprezentată de către avocat, în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care pricina a rămas în pronunţare la primul termen de judecată, când s-au pus doar concluzii orale pe fondul apelului M.B., fără a se administra vreo probă, impunându-se fără echivoc diminuarea acestor cheltuieli, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Analizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:
Asupra primului motiv de recurs, prin care se invocă, în esenţă, că, în cauza dedusă judecăţii, nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat al M.B. de a soluţiona notificarea intimatului reclamant sau a absenţei răspunsului la notificare, care să atragă incidenţa dispoziţiilor Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţiile unite, instanţa de recurs reţine că instanţele fondului au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale speciale care reglementează termenul în care trebuie soluţionate notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, stabilind natura imperativă, absolută a termenului de 60 zile, defipt de lege pentru soluţionarea notificărilor, momentele de la care începe să curgă acest termen, conduita organelor administrative învestite cu astfel de notificări, precum şi atributul instanţei de a soluţiona o asemenea notificare pe fond, în ipoteza în care acest termen nu a fost respectat, în virtutea plenitudinii de jurisdicție de care se bucură o instanţa independentă şi imparţială, instituită de lege în această materie, în sensul art. 6 al C.E.D.O.
În acest sens, a fost corect aplicată în cauză Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat, în mod obligatoriu, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cu privire la pretinsa absenţă a dovedirii caracterului nejustificat al refuzului M.B. de a soluţiona notificarea intimatului reclamant sau inexistenţa unei probe privind absenţa răspunsului însăşi, instanţa de recurs apreciază că acestea sunt simple susţineri, care nu îşi găsesc corespondent în textele legale, câtă vreme nesoluţionarea notificării în cauză, în perioada 2001 (momentul formulării sale) – 2009 (momentul învestirii instanţei), echivalează cu refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare a imobilului în litigiu de a soluţiona notificarea, iar, în cauză, sarcina probei existenţei unui răspuns la notificare, în sens pozitiv sau negativ, deci a ieşirii din pasivitate a organelor administrative cu atribuţii jurisdicţionale, incumba recurentului pârât, probă ce nu a fost administrată.
În ceea ce priveşte critica privind obligaţia impusă de instanţele fondului recurentului pârât de a înainta dosarul administrativ, împreună cu dispoziţia motivată, direct, către C.C.S.D., în absenţa avizului de legalitate al prefectului, care, în opinia recurentului, ar fi în contradicţie cu legea (Titlul VII, Capitolul 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005), Înalta Curte o va respinge, de asemenea, ca nefondată, întrucât această obligaţie a fost dispusă tocmai în considerarea realizării procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obținerea şi înaintarea avizului de legalitate al instituţiei prefectului fiind obligatorie numai în ipoteza în care dosarele au fost soluţionate în procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001, conform O.U. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu şi în ipoteza în care persoana interesată a declanșat procedura judiciară, prin care se solicită rezolvarea fondului notificării, ipoteza dedusă judecăţii, în care instanţa de judecată, cu deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept, verifică îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, la calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi dovada dreptului de proprietate pretins, astfel încât invocarea acestui motiv nu poate determina reformarea hotărârii pronunţate în cauză.
Asupra motivului de recurs prin care se critică acordarea, în apel, a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6000 lei, ce ar fi, în opinia recurentului, excesive, şi se solicită diminuarea acestor cheltuieli, instanţa constată că, prin intermediul acestui motiv, nu se invocă veritabile critici de nelegalitate ale soluţiei dispuse, ci de netemeinicie, ce se raportează exclusiv la aprecierea instanţei de apel, si care, astfel, nu pot fi supuse cenzurii de legalitate, specifice căii de atac a recursului, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi criteriile legale impuse de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin P.G., împotriva deciziei nr. 363/ A din 04 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.B., prin primarul general, împotriva deciziei nr. 363/ A din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2452/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2458/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
