ICCJ. Decizia nr. 245/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 245/2012
Dosar nr.50163/3/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 50163/3/2009, la data de 18 decembrie 2009, reclamantul F.N., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest si stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispoziţiilor art. 5 si urm. din Legea nr. 221/02 iunie 2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 883 din 11 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 reclamantul şi familia sa au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu situată în zona frontierei de Vest pentru faptul că erau de origine macedoneană, făceau parte dintre cei mai gospodari şi mai harnici astfel că au fost smulşi de la casele lor şi duşi către o destinaţie necunoscută, lăsaţi sub cerul liber.
Familia reclamantului a avut restricţii domiciliare între 18 iunie 1951 – 27 august 1955, când aceste restricţii au fost ridicate prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 3140 din 22 ianuarie 1991 a recunoscut reclamantului aceste drepturi considerând perioada respectivă drept vechime în muncă. În temeiul aceluiaşi Decret-lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantului o indemnizaţie lunară.
Prin Decizia nr. 1678 din 10 iulie 2008 a Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, s-a constatat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă a reclamantului F.N.
Tribunalul a considerat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care măsura dislocării şi stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Întrucât prin măsura dispusă şi anume deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955 s-au creat reclamantului şi familiei acestuia suferinţe în plan moral, social şi profesional marcându-i întreaga existenţă, tribunalul a considerat că se impune obligarea Statului Român la acordarea unor despăgubiri în condiţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sumă de 5.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, deşi nicio despăgubire materială nu poate acoperi suferinţele morale şi drepturile nepatrimoniale lezate prin măsura administrativă abuzivă dispusă de către stat.
Prin Decizia civilă nr. 102/ A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul F.N. şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinţei civile nr. 883 din 11 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii în dosarul de faţă, formulată la data de 18 decembrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009.
Prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în vigoare după data pronunţării hotărârii de primă instanţă, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziţii legale modificatoare au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
Curtea de apel a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi că despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.
Instanţa de apel a reţinut că, pe parcursul soluţionării apelului au fost pronunţate şi publicate în M. Of. deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, la cuvântul pe fond, apelantul-pârât a solicitat să se constate că acţiunea a rămas fără temei legal, iar prin concluziile scrise intimatul-apelant-reclamant a solicitat să se aplice dispoziţiile art. 20 din Constituţia României referitoare la aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi faţă de interpretările acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente:
Curtea de apel a analizat consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din perspectiva art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.
Astfel, instanţa de apel a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, pentru următoarele argumente:
Principiul de drept aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela conform căruia instanţa de control judiciar va verifica legalitatea şi temeinicia (sau numai legalitatea, în situaţia căii extraordinare de atac a recursului) hotărârii pronunţate de instanţa ierarhic inferioară în funcţie de legea de drept substanţial în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, tempus regit actum.
Aplicarea în continuare a legii de drept substanţial de la data introducerii acţiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi, deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, care să fi modificat/abrogat dispoziţiile legii vechi, ci de constatarea neconstituţionalităţii normei de drept invocate de către reclamant în susţinerea acţiunii.
În interpretarea dispoziţiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituţionale ale neretroactivităţii legii şi asigurarea securităţii juridice, curtea de apel a constatat că norma juridică de drept substanţial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituţională prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect şi pentru trecut, adică de la data introducerii acţiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivităţii efectelor deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.
În al doilea rând, curtea a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru intimatul-reclamant, care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Jurisprudenţa C.E.D.O. în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă".
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Aplicând la cazul concret imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, instanţa de apel a apreciat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi de alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte condiţia de a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă a acestui tratament juridic diferit, în acord cu raţiunea pentru care Curtea Constituţională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie prin adoptarea OUG nr. 62/2010, expusă în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, curtea de apel a considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, se face în funcţie de un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Instanţa de apel a considerat că acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
Ca urmare a constatării lipsei unei justificări obiective şi rezonabile pentru acest tratament juridic diferit, curtea de apel a constatat că nu se mai pune problema analizei celei de-a treia condiţii pentru respectarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi al nediscriminării (aceea de a exista un raport de proporţionalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite).
Întrucât art. 14 din C.E.D.O. stipulează că discriminarea se analizează prin prisma legăturii sale cu unul dintre drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, instanţa de apel a analizat respectarea în speţă a imperativului procesului echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o componentă a sa, şi principiul „egalităţii armelor" (principiul egalităţii armelor, ca o garanţie implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces).
Curtea de apel a apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale procesului de faţă, aflat în calea de atac la momentul publicării acestor decizii, fapt ce ar avea drept consecinţă suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituţionalităţii legii a fost declanşată din iniţiativa acestuia.
În consecinţă, curtea de apel a considerat că respingerea acţiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale pe parcursul soluţionării căii de atac, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la principiul egalităţii armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere faptul că mutarea forţată într-o altă localitate şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei şi reputaţiei, a relaţiilor cu prietenii, apropiaţii), valori care definesc personalitatea umană.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanţei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Spre acest demers, curtea de apel a constatat că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reclamantului i s-a recunoscut perioada 18 iunie 1951-27 august 1995 ca fiind vechime neîntreruptă în muncă, la care s-a mai adăugat încă jumătate din această perioadă; i s-a acordat o indemnizaţie lunară în sumă de 838 lei (ulterior indexată), precum şi toate celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 3140 din 22 ianuarie 1991; iar în baza OUG nr. 214/1999 a fost emisă Decizia nr. 1678 din 10 iulie 2008 a Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă prin care reclamantului i-a fost recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, reclamantul beneficiind de toate drepturile prevăzute de acest act normativ.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, instanţa de apel a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de intimatul-reclamant cu titlu de prejudiciu moral şi a apreciat că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 2222/1955.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantul F.N. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Recurentul-reclamant a criticat Decizia atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru suferinţele îndurate ca urmare a deportării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu şi a arătat că Decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât şi cele prevăzute de lege, motiv pentru care se impune modificarea „sentinţei" recurate şi reţinând cauza spre judecare să se analizeze toate actele depuse şi să se pronunţe o soluţie temeinică şi legală, având în vedere că reclamantului din prezenta cauză i-au fost încălcate drepturile conferite de lege.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, aşa încât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituţia României, însă tot în Constituţia României se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15 alin. (2).
Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curţii Constituţionale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivităţii legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curţii Constituţionale o forţă juridică ce depăşeşte interdicţia instituită de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi s-ar situa deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituţie în acest sens.
În privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecăţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată.
De altfel, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanţă judecătorească, care nu este proporţional cu scopul urmărit.
Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaşte reclamantului dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui drept accesul la o instanţă de judecată, garanţie conferită şi de art. 21 din Constituţie.
Premisa pe care se sprijină Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, aceea a evitării unei duble reparaţii, este total greşită, întrucât drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă etc.; mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia nr. 1096 din 1966 a C.E.
Pe de altă parte, constatarea Curţii Constituţionale din această decizie, că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecinţele respective, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările C.E.D.O. au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea.
Prin aplicarea în cauza de faţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum şi Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
În acest context, sunt relevante şi cauzele F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu constituţionale, această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
Mai mult decât atât, într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunţată în cauza K. şi I.K. contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reţinut că existenta unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranţă legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanţe, respective 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care vor putea obţine compensaţiile morale (legea nu a fost adoptată de autorităţile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne reclamanţii aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997" o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.
S-a conchis, că de vreme ce voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ, autorităţile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Aşa cum susţine şi recurentul-pârât, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar Decizia recurată va fi modificată în parte.
Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifica, în urma admiterii apelului pârâtului, schimbarea în tot a sentinţei pe acest considerent, sens în care modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii apelului pârâtului, se va schimba în tot sentinţa primei instanţe şi se va respinge acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată. Se va înlătura dispoziţia deciziei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.N. împotriva deciziei nr. 102/ A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. împotriva deciziei nr. 102/ A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât, schimbă în tot sentinţa nr. 883 din 11 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi respinge acţiunea reclamantului F.N., ca nefondată.
Înlătură dispoziţia deciziei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 238/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
