ICCJ. Decizia nr. 251/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 251/2012
Dosar nr.12445/3/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta M.M. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 290.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui reclamantei prin stabilirea domiciliului obligatoriu.
În motivarea cererii reclamanta a susţinut că, la data de 18 iunie 1951, familia sa împreună cu tatăl său a fost dislocată din localitatea de baştină Gelu - Timiş, în localitatea Perieţii Noi - Slobozia, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată şi domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 01 august 1955, când au fost ridicate restricţiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 962 din 08 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamantă a sumei de 25.000 lei cu titlu de daune morale.
Prin Decizia civilă nr. 104/ A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta M.M. şi a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 962 din 08 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective la cursul B.N.R. reprezentând despăgubiri, către reclamantă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii în dosarul de faţă, formulată la data de 18 decembrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009.
Prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în vigoare după data pronunţării hotărârii de primă instanţă, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziţii legale modificatoare au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
Curtea de apel a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta este îndreptăţită la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi că despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.
Instanţa de apel a reţinut că, pe parcursul soluţionării apelului au fost pronunţate şi publicate în M. Of. deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, la cuvântul pe fond, apelantul-pârât a solicitat să se constate că acţiunea a rămas fără temei legal, iar prin concluziile scrise intimatul-apelant-reclamant a solicitat să se aplice dispoziţiile art. 20 din Constituţia României referitoare la aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi faţă de interpretările acestor dispoziţii date de forurile internaţionale competente:
Curtea de apel a analizat consecinţele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din perspectiva art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.
Astfel, instanţa de apel a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, pentru următoarele argumente:
Principiul de drept aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela conform căruia instanţa de control judiciar va verifica legalitatea şi temeinicia (sau numai legalitatea, în situaţia căii extraordinare de atac a recursului) hotărârii pronunţate de instanţa ierarhic inferioară în funcţie de legea de drept substanţial în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, tempus regit actum.
Aplicarea în continuare a legii de drept substanţial de la data introducerii acţiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi, deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, care să fi modificat/abrogat dispoziţiile legii vechi, ci de constatarea neconstituţionalităţii normei de drept invocate de către reclamant în susţinerea acţiunii.
În interpretarea dispoziţiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituţionale ale neretroactivităţii legii şi asigurarea securităţii juridice, curtea de apel a constatat că norma juridică de drept substanţial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituţională prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect şi pentru trecut, adică de la data introducerii acţiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivităţii efectelor deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.
În al doilea rând, curtea a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru intimatul-reclamant, care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Jurisprudenţa C.E.D.O. în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă".
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Aplicând la cazul concret imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, instanţa de apel a apreciat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi de alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte condiţia de a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă a acestui tratament juridic diferit, în acord cu raţiunea pentru care Curtea Constituţională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie prin adoptarea OUG nr. 62/2010, expusă în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, curtea de apel a considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, se face în funcţie de un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Instanţa de apel a considerat că acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
Ca urmare a constatării lipsei unei justificări obiective şi rezonabile pentru acest tratament juridic diferit, curtea de apel a constatat că nu se mai pune problema analizei celei de-a treia condiţii pentru respectarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi al nediscriminării (aceea de a exista un raport de proporţionalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite).
Întrucât art. 14 din C.E.D.O. stipulează că discriminarea se analizează prin prisma legăturii sale cu unul dintre drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, instanţa de apel a analizat respectarea în speţă a imperativului procesului echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o componentă a sa, şi principiul „egalităţii armelor" (principiul egalităţii armelor, ca o garanţie implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces).
Curtea de apel a apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale procesului de faţă, aflat în calea de atac la momentul publicării acestor decizii, fapt ce ar avea drept consecinţă suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituţionalităţii legii a fost declanşată din iniţiativa acestuia.
În consecinţă, curtea de apel a considerat că respingerea acţiunii formulate de reclamantă pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale pe parcursul soluţionării căii de atac, ar veni în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât şi principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, prin raportare la principiul egalităţii armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere faptul că mutarea forţată într-o altă localitate şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei şi reputaţiei, a relaţiilor cu prietenii, apropiaţii), valori care definesc personalitatea umană.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanţei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, instanţa de apel a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de intimata-reclamantă cu titlu de prejudiciu moral şi a apreciat că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părţi şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurenta-reclamantă a criticat Decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că, în raport de suferinţele îndurate de tatăl său, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin acţiune, respectiv 290.000 euro.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P. şi recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În subsidiar, s-a susţinut că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este măsura dislocării.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Aşa cum susţin şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte criticile subsidiare formulate de recurentul pârât referitoare la faptul că acordarea daunelor morale, în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu are în vedere şi măsurile administrative cu caracter politic, se reţine, aşa cum în mod corect s-a stabilit şi de instanţa de apel, că prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic ci şi atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
În acest sens, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susţinută de recurent, întrucât această dispoziţie trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) şi care are în vedere, în mod egal, situaţia condamnărilor politice şi a măsurilor administrative cu caracter politic.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar Decizia recurată va fi modificată în parte.
Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamanta şi-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, ceea ce justifica admiterea apelurilor pârâtului şi Ministerului Public pe acest considerent, sens în care modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât şi de Ministerul Public, va fi schimbată în tot sentinţa primei instanţe şi se va respinge acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului declarat de reclamantă vor fi menţinute.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat.
În raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului şi Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 104/ A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 104/ A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, schimbă în tot sentinţa nr. 962 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi respinge acţiunea reclamantei M.M., ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 268/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 245/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
