ICCJ. Decizia nr. 2451/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2451/2012
Dosar nr. 624/88/2009
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea la nr. 624/88/2009, reclamantul G.M. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 18 din 31 martie 2003, emisă de Primarul Comunei Maliuc, judeţ Tulcea, în temeiul Legii nr. 10/2001, criticând-o, ca netemeinică, nelegală.
La data de 9 iunie 200, reclamantul a făcut completări la acţiune, în sensul că a solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcţiile preluate abuziv şi demolate, situate în localitatea Gorgova, comuna Maliuc, judeţ Tulcea, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru construcţii, introducerea în cauză a S.R., pentru a fi obligat la plata despăgubirilor către reclamant.
Tribunalul Tulcea, prin sentinţa civilă nr. 2342 din 24 septembrie 2010, a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâtul P.C. Maliuc; a fost anulată dispoziţia nr. 18 din 31 martie 2003 a P.C. Maliuc, judeţul Tulcea; s-a dispus restituirea în echivalent a imobilului situat în comuna Maliuc, sat Gorgova, judeţul Tulcea, către reclamant, compus din: 2 corpuri de casă, din care 1 corp cu o sală, 2 camere, o bucătărie şi al doilea corp din: o cameră, o sală, o bucătărie, magazie; 1 corp de casă, acoperit cu stuf, compus din 3 camere, o baie, o bucătărie, un beci; o bucătărie de vară, compusă din 1 cameră, 1 sală, bucătărie şi baie; 1 corp compus din 2 grajduri; cherhana cu anexe, o casă de locuit construită din lut şi stuf, acoperită cu stuf, cu două încăperi şi două gheţării; o prăvălie; a fost obligat P.M. Tulcea să emită ofertă de restituire în echivalent, reclamantului, prin despăgubiri băneşti, corespunzător valorii imobilului, preluat de către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în baza dispoziţiei nr. 18 din 31 martie 2003, emisă de P.C. Maliuc, judeţul Tulcea, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, a fost respinsă notificarea reclamantului privind restituirea imobilului în litigiu, situat în sat Gorgova, judeţul Tulcea, cu motivarea că nu a făcut dovada certă că terenul a fost proprietatea autorului lui la momentul preluării.
Din actul de partaj din 10 iunie 1945, transcris la Grefa Tribunalului Tulcea, fond dosar nr. 684/1945, din înscrisul intitulat „Declaraţia locuitorilor sat Gorgova, comuna Partizani” din 27 decembrie 1949, rezultă că autorul notificatorilor, G.M. şi G.V., respectiv C.G., a avut în proprietate un imobil situat în sat Gorgova, comuna Maliuc, judeţul Tulcea, compus din teren ce nu face obiectul solicitării conform Legii nr. 10/2001 şi următoarele construcţii: - 2 corpuri de casă din care 1 corp cu o sală, 2 camere, o bucătărie şi al doilea corp din: o cameră, o sală, o bucătărie, magazie; - 1 corp de casă acoperit cu stuf compus din 3 camere, o baie, o bucătărie, un beci; - o bucătărie de vară compusă din 1 cameră, 1 sală, bucătărie şi baie; - 1 corp compus din 2 grajduri; - cherhana cu anexe, o casă de locuit construită din lut şi stuf acoperită cu stuf, cu două încăperi şi două gheţării; - o prăvălie.
Din probele administrate în cauză, rezultă că acest imobil a fost preluat de către stat fără titlu şi că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru acest imobil, conform Legii nr. 10/2001.
Întrucât, în prezent, construcţiile nu mai există şi nu este posibilă restituirea în natură, instanţa a dispus obligarea P.C. Maliuc să emită ofertă de restituire în echivalent, corespunzător valorii imobilului, valoare ce se va stabili de către A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel P.C. Maliuc, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că, la dosarul cauzei, nu au fost depuse documente, din care să rezulte filiaţia reclamantului faţă de P.G., nominalizat în actul de partaj din 10 iunie 1945, calitatea de moştenitor faţă de acesta şi nici faptul că imobilul a fost preluat abuziv, aspecte peste care instanţa de fond a trecut cu uşurinţă.
Prin decizia civilă nr. 146/ C din 14 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât P.C. Maliuc.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
În considerarea Legii nr. 10/2001, republicată [(art. 3, 4, 20 alin. (4) şi art. 47)], numai acele persoane, expres indicate în cuprinsul textelor legale, justifică legitimarea procesual activă în cererile formulate în temeiul legii reparatorii.
Prin persoană îndreptăţită, se înţelege persoana, în patrimoniul căreia s-a aflat bunul preluat de stat sau moştenitorii săi. Ca atare, restituirea bunului preluat abuziv este condiţionată de dovada calităţii de proprietar, la momentul deposedării abuzive.
În concluzie, pentru a beneficia de legea specială de reparaţie, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: de persoană îndreptăţită (calitatea de proprietar) şi preluare abuzivă.
În cauza dedusă judecăţii, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul G.M. a făcut dovada că este moştenitorul legal a lui G.P.
Din copia certificatului de naştere cu seria NL nr. 804059, eliberat de fostul Sfat Popular al oraşului Tulcea, rezultă că reclamantul G.M., născut la 27 iulie 1929, este fiul lui G.P. şi G.V.
Din actele depuse la dosar, rezultă că tatăl său, G.P., a avut în proprietate imobilul în litigiu (act de partaj), imobil care a fost preluat abuziv de către stat, fără titlu şi reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru acest imobil.
Critica de nelegalitate adusă sentinţei, se referă la faptul că imobilul în litigiu, în opinia apelantului, este exclus de la incidenţa Legii nr. 10/2001.
O asemenea susţinere nu îşi are temei legal şi nu justifică înlăturarea din categoria imobilelor preluate abuzive, aşa cum este reglementată de art. 2 lit. (i) din Legea nr. 10/2001, a celor preluate în fapt, fără nici un fel de titlu.
Potrivit art. 2 lit. (i) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate ca fiind preluate abuziv „orice alte imobile preluate fără titlu valabil”.
Or, o preluare în fapt, fără respectarea nici unei formalităţi, pentru a asigura, cel puţin, aparenţa unui titlu, care să constituie temei al trecerii bunului dintr-un patrimoniu privat în patrimoniul statului, nu poate fi considerată decât abuzivă.
Argumentul de interpretare a fortiori conduce la aceeaşi concluzie, întrucât, considerând imobilele preluate în baza unor acte normative sau administrative individuale drept măsuri abuzive de deposedare, cu atât mai mult, trebuie astfel considerate preluările care s-au făcut în fapt.
Indiferent însă de calificarea bunului ca fiind preluat cu titlu sau fără titlu valabil (în fapt), el face parte din sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi este supus procedurilor de restituire prevăzute de această lege.
Ca atare, reclamantul intimat a făcut dovada calităţii de proprietar şi a preluării abuzive.
În consecinţă, s-a constatat că aspectele de nelegalitate invocate nu subzistă în cauză, instanţa de fond realizând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, raportat la situaţia juridică a imobilului.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, P.C. Maliuc, solicitând respingerea acţiunii, ca fiind tardiv introdusă, dat fiind faptul că termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 a fost cu mult depăşit.
În conţinutul criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea anulării Dispoziţiei nr. 18/31 martie 2003, emisă de către P.C. Maliuc.
În cererea de chemare în judecată, formulată în luna martie 2009, de către G.M., se susţine că, prin adresa nr. 344 din 04 martie 2003, P.C. Maliuc a comunicat Dispoziţia nr. 18 din 31 martie 2003, cu precizarea că, prin adresa nr. 787 din 01 aprilie 2003, această dispoziţie a fost comunicată executorului judecătoresc, iar contestaţia este formulată în termen legal, în raport de comunicarea nr. 344 din 09 martie 2009.
Or, pe rolul Tribunalului Tulcea, a fost soluţionat dosarul nr. 329/2004, care a avut ca obiect acţiune în contencios administrativ formulat de către reclamantul G.M. împotriva pârâtei P.C. Maliuc. Prin cererea adresată instanţei, s-a solicitat şi obligarea pârâtei la comunicarea Dispoziţiei nr. 8 din 31 martie 2003.
Prin sentinţa civilă nr. 923 din 20 mai 2004, pronunţată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr. 329/2004, instanţa de judecată a constatat că acest capăt de cere a rămas fără obiect, motivat de faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti, pârâta a depus la dosarul cauzei adresa nr. 371 din 17 martie 2002, Dispoziţia nr. 18 din 31 martie 2003 şi adresa nr. 787 din 01 aprilie 2003.
Astfel, dispoziţia contestată în prezenta cauză a fost comunicată atât prin intermediul executorului judecătoresc, dar, cel mai important, şi prin intermediul instanţei de judecată.
Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, termenul de sesizare a instanţei este de 30 de zile de la data comunicării. Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială a comunicării dispoziţiei sau deciziei, aşa cum susţine contestatorul. Pentru a determina momentul de la care începe să curgă termenul stabilit de lege pentru formularea unei contestaţii sau a unei căi de atac, este important a se stabili momentul la care persoanei interesate i s-a comunicat actul contestat sau atacat.
Or, un asemenea moment poate fi dovedit prin sentinţa civilă nr. 923 din 20 mai 2004, pronunţată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr. 329/2004, comunicarea actului contestat făcându-se prin intermediul instanţei de judecată. Mai mult, această dispoziţie a fost comunicată contestatorului şi prin adresa nr. 2135 din 09 ianuarie 2004, ca urmare a solicitării transmise prin avocat G.C.
Recursul este nefondat, pentru cele ce succed:
Pentru a determina limitele analizei în recurs, trebuie reținut că recurentul pârât invocă, în mod contradictoriu, tardivitatea introducerii contestației împotriva dispoziţiei nr. 18 din 31 martie 2003, emisă de către P.C. Maliuc, în temeiul Legii nr. 10/2001, dar şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune împotriva acestei dispoziţii.
Or, în considerarea art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, republicată, termenul de 30 zile de la comunicare în care persoana interesată are dreptul de a introduce contestaţie împotriva deciziei emise de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării are natura unui termen legal, de decădere, iar nu natura unui termen de prescripţie, astfel încât, în cauză, nu poate fi incidentă instituţia prescripţiei extinctive.
În acest context procesual, se constată că ceea ce recurentul pârât invocă este, în realitate, tardivitatea introducerii contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 18 din 31 martie 2003, emisă de către P.C. Maliuc.
Or, acest aspect de legalitate, care ar putea paraliza examinarea pe fond a contestației reclamantului G.M., a fost invocat pentru prima dată în recurs, ceea ce nu este permis, întrucât s-ar încălca principiul non omisso medio.
Astfel, calea de atac a recursului este subsecventă apelului, evident, în ipoteza hotărârilor susceptibile de apel şi recurs, iar criticile ce nu au fost invocate prin intermediul cererii de apel nu pot fi invocate direct în recurs, trecând peste apel (omisso medio), întrucât obiect al recursului îl constituie chiar hotărârea instanţei de apel.
Din perspectivă convenţională, instanţa de recurs apreciază că eventuala reţinere a tardivităţii introducerii contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, direct în recurs, ar putea afecta dreptul reclamantului G.M. de acces la instanţă, garantat de articolul 6 din C.E.D.O. ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil, (în acest sens, a se vedea raţionamentul Curţii Europene din cauza V. contra României, hotărârea din 24 aprilie 2008, în care s-a reţinut că reclamantei nu i-a fost adusă la cunoştinţă intervenţia prescripţiei, decât în faţa ultimei instanţe, ceea ce a lipsit-o de posibilitatea de a-şi valorifica efectiv dreptul la despăgubiri).
Cum recurentul pârât P.C. Maliuc nu a înţeles să invoce tardivitatea contestaţiei formulate de reclamantul G.M., în faţa instanţelor de fond, această critică nu mai poate fi analizată direct în recurs, astfel încât, neexistând alte motive de recurs care să poată fi supuse cenzurii de legalitate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat împotriva deciziei nr. 146/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Instituţia P.C. Maliuc împotriva deciziei nr. 146/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2449/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2456/2012. Civil → |
|---|
