ICCJ. Decizia nr. 2459/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2459/2012
Dosar nr. 6420/30/2009
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 03 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii L.D.B., I.D. şi L.B. au chemat în judecată pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiş solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să-l oblige la plata de despăgubiri în cuantum de 4.974.885 lei (echivalentul sumei de 1.156.950 euro) reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării în Bărăgan a reclamanţilor şi la plata de despăgubiri în cuantum de 64.325.291,50 lei (echivalent a 3.500.000 euro) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării aceleiaşi măsuri.
Prin sentinţa civilă nr. 1752 din 30 iunie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 130.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite despăgubiri în baza Legii 221/2009.
În continuare, a reţinut că, faţă de suferinţele suportate de deportaţi, de consecinţele măsurii asupra vieţii acestora şi de necesitatea reparării într-un cuantum rezonabil a prejudiciului moral suferit, suma de 130.000 euro este de natură a asigura o reparaţie echitabilă.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate, instanţa a avut în vedere că în baza Legii nr. 221/2009 nu pot fi solicitate decât bunuri ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi, respectiv, a Legii nr. 247/2005; or, majoritatea bunurilor la care se referă reclamanţii nu intră sub incidenţa acestor legi.
Casa a fost recuperată, imobilul înscris în C.F. 6343 Sânpetru Mare a făcut obiect al unui schimb imobiliar, iar pentru alte imobile nu s-a făcut dovada preluării abuzive.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanţii, pârâtul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, acestea fiind admise prin decizia nr. 351 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă şi, în consecinţă, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
În considerentele deciziei, instanţa a reţinut următoarele:
Legea nr. 221/2009 trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidenţa ei şi aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziţii de substanţă ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.
În cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin sentinţa de condamnare.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin măsura administrativă, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Câtă vreme reclamanţii au invocat că, urmare a măsurii administrative, unele bunuri au fost confiscate şi având în vedere considerentele mai sus arătate, interpretarea restrictivă dată de prima instanţă normele suscitate este contrară dispoziţiilor legii.
Aceasta, pentru că noua lege de reparaţie nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ţinut să o aplice nu poate să o facă.
Reţinând ca urmare a greşitei interpretări a legii că bunurile mobile pentru care reclamanţii au solicitat despăgubiri nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanţă a respins acest capăt de cerere fără a-l mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 [(date fiind dispoziţiile art. XXII alin. (2) din legea de modificare)].
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta D.G.F.P.J. Timiş, în reprezentarea M.F.P. pentru S.R.
Reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul faptului că aceasta trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., în forma în care acesta exista la momentul judecării cauzei, iar cum părţile nu au solicitat anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe,decizia a fost dată cu încălcarea legii.
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza finală, recurenţii-reclamanţi solicită casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel în vederea administrării probei cu martori pentru soluţionarea cererii privitoare la despăgubiri materiale.
Pârâta D.G.F.P.J. Timiş, în reprezentarea M.F.P. pentru S.R., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, în sensul modificării sentinţei pronunţate la fond şi respingerii în totalitate a acţiunii ca fiind neîntemeiată.
Arată recurenta-pârâtă că, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare, instanţele se călăuzesc după dispoziţiile art. 2, în corelaţie cu cele ale art. 6 aparţinând Legii nr. 10/2001 şi care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ şi, pe cale de consecinţă, se impune a se retroceda numai acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu şi altor legi reparatorii speciale, bineînţeles sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu fi obţinut deja în condiţiile Legii nr. 10/2001 măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pârâta arată că aceasta a fost dedusă din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a reţinut că, prin art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementari în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate, fie prin abrogare fie prin concentrarea materiei în reglementari unice.
Pârâta a mai arătat că, instanţa constituţională a constatat că, nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate, prin instituirea ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a unei noi proceduri de reparare materială, identică din punct de vedere al scopului cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 şi 3 din Constituţie şi de aceea este în mod vădit neavenită.
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect incidenţa prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect acordarea daunelor materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii deportării în Bărăgan, fără a examina fondul pretenţiilor formulate de reclamanţi.
Concluzia instanţei de fond în sensul că, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu se pot solicita despăgubiri decât pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, reprezintă o interpretare greşită a textului legal, restrângându-i sfera de aplicare, contrar conţinutului său, care nu cuprinde o asemenea limitare şi încălcând astfel principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Textul menţionat instituie, în prima teză a lit. b), regula potrivit căreia se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără a se distinge după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile şi fără a limita posibilitatea despăgubirii la bunurile imobile prevăzute de Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005. Potrivit tezei a doua a lit. b), fac excepţie de la această regulă bunurile care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în baza celor două acte normative de reparaţie, această excepţie prevăzută de lege fiind necesară pentru a se evita dubla reparaţie.
Excepţia de la regula acordării despăgubirilor pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi interpretată în sensul că ar limita sfera bunurilor pentru care se cuvin daune materiale doar la bunurile ce fac obiectul celor două legi speciale de reparaţie.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la o consecinţă inacceptabilă din punct de vedere logic, deoarece, din interpretarea excepţiei de la regulă s-ar deduce o altă regulă, contrară celei iniţiale. Altfel spus, deşi regula prevăzută în prima teză a lit. b) este aceea că se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără nicio distincţie, prin interpretarea excepţiei de la această regulă (excepţie cuprinsă în teza a doua a lit. b) s-ar ajunge la instituirea unei alte reguli, respectiv aceea că nu se acordă despăgubiri decât pentru bunurile imobile ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, iar această a doua regulă ar fi în mod evident în contradicţie cu prima.
În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte, referitoare la argumentele care au fost avute în vedere de Curtea Constituţională, în sensul că prin instituirea unei proceduri de despăgubire, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă şi art. 1 şi 3 din Constituţie, se observă că aceste argumente vizează neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind daunele morale şi nu dispoziţiile lit. b), ce constituie temeiul de drept al celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii reclamanților, prin care se solicită acordarea de daune materiale.
Având în vedere aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii L.D.B., I.D., L.B. şi pârâta D.G.F.P.J. Timiş, în reprezentarea M.F.P. pentru S.R. împotriva deciziei nr. 351 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2456/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2460/2012. Civil → |
|---|
