ICCJ. Decizia nr. 2460/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2460/2012
Dosar nr. 202/30/2010
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la data de 14 ianuarie 2010, pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta P.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Timiş, să constate caracterul politic al condamnării sale, precum şi al autorilor săi B.R., mama, decedată la 25 aprilie 2000 şi S.I., tată, decedat la 15 aprilie 1990; să dispună obligarea S.R. la plata despăgubirilor materiale şi morale pentru reclamantă şi antecesorii săi, despăgubiri pe care le apreciază reclamanta la suma de 1.000.000 euro pentru fiecare dintre cei supra arătaţi, respectiv 1.000.000 euro pentru fiecare persoană; să dispună obligarea pârâtului S.R. la plata despăgubirilor materiale şi morale în sumă totală de 3.000.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind executarea pedepsei privative de libertate, dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu, precum şi suferinţele cauzate de această măsură; cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 08 septembrie 2010, reclamanta şi-a precizat cererea, solicitând acordarea de daune morale şi materiale în cuantum de 2.000.000 euro, defalcate astfel: 1.000.000 euro reprezentând daune morale şi 1.000.000 euro reprezentând daune materiale constând din lipsa de folosinţă a imobilului-casă, grădină şi anexe, din care familia sa a fost izgonită la data deportării, pe perioada deportării şi până la restituirea lor, cum şi contravaloarea utilajelor agricole, animale, păsări, contravaloarea culturilor rămase pe terenurile agricole şi mobilierul din casă.
Prin sentinţa civilă nr. 2513 din 06 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.E.F. şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 11.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de acesta şi familia sa, efect al măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 6000 euro pentru suferinţa pricinuită reclamantei şi câte 2500 euro pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii reclamantei B.R. şi S.I.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Având în vedere prevederile art. 3 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza de text, atât aceasta, cât şi părinţii săi fiind supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept, dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că, în speţă, nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa a observat că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării, consecinţele negative suferite reclamantă pe plan fizic şi psihic, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în cuprinsul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta şi antecesorii săi au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Faţă de cele menţionate, tribunalul a apreciat că, în respectarea dispoziţiilor art. I pct. 1 al O.U.G. nr. 62/2010, cât şi a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, cum şi în considerarea criteriilor supra indicate, suma globală de 11.000 de euro pentru suferinţa cauzată întregii familii a reclamantei, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 6.000 euro pentru suferinţă pricinuită reclamantei (deportată la o vârstă fragedă, împrejurare ce i-a marcat definitiv copilăria) şi câte 2500 lei pentru suferinţa pricinuită fiecăruia dintre părinţii reclamanţilor, reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit personal, cât şi de antecesori, urmând a admite astfel parţial demersul judiciar precizat în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.
Despăgubirile materiale solicitate au fost respinse, ca nefondate, în raport de prevederile clare şi nesusceptibile de interpretări ori conotaţii ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care, dispunând acordarea de daune materiale pentru bunurile confiscate, efect al măsurii administrative abuzive, a condiţionat acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori Legii nr. 247/2005.
Context în care, nefondată se priveşte a fi din perspectiva aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege şi pentru argumentele sus expuse, solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile indicate: utilaje agricole, păsări, animale, mobilier.
Prima instanţă a considerat ca neîntemeiată şi solicitarea acordării sumei solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor agricole pe perioada deportării şi a culturii neculese la data deportării, nefiind vorba despre un bun imobil vizat şi solicitat în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, cum imperativ pretinde art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, ci de o creanţă ce nu se circumscrie prevederilor legale arătate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta P.A. şi pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Timiş.
Prin decizia nr. 719/ A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul pârâtului S.R. prin M.F.P., fiind schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantei. A fost respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele :
Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării apelului.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea de apel a reţinut că nu poate fi primită susţinerea că, anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.A., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta critică decizia instanţei de apel, în esenţă, pe considerentul greşitei respingeri a acţiunii, susţinând faptul că au fost încălcate principiile neretroactivităţii legii, al egalităţii în faţa legii, precum şi cel al dreptului la un proces echitabil şi al accesului liber la justiţie.
Recursul se priveşte, ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 07 aprilie 2011, dată la care, urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care [(în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010)] prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011) a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva deciziei nr. 719/ A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2459/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2461/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
