ICCJ. Decizia nr. 2445/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2445/2012
Dosar nr. 6945/30/2009
Şedinţa publică din 3 aprilie 2012
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2050/ PI din 09 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 6945/30/2009, a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanţii U.R., H.D. şi D.S. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
În consecinţă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantul U.R. a sumei de 7.000 euro, iar către reclamanţii H.D. şi D.S. a 6.000 euro cu titlu de daune morale şi a respins în rest acţiunea.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.426.425 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 1.544.400 lei cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării reclamantului U.R. şi a familiei reclamanţilor în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 523 din 9 martie 2011, a admis apelurile declarate de reclamanţii U.R., H.D. şi D.S. şi de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au dreptul la despăgubiri şi descendenţii până la gradul II ai persoanei ce a suferit o condamnare în perioada de referinţă a legii sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. În consecinţă, legea, făcând trimitere la succesibili, în mod corect a reţinut prima instanţă calitatea procesual activă a reclamanţilor, chiar în lipsa dovezii că aceştia ar fi singurii succesibili ai persoanei deportate, legea neprevăzând obligativitatea dovedirii calităţii de moştenitor. În consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesual active invocată de pârât va fi respinsă ca neîntemeiată.
În continuare, instanţa reţine că dincolo de încetarea efectelor juridice a unor articole ale Legii 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor 1354 din 20 octombrie 2010 şi, respectiv 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituţională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soţii/soţiile şi descendenţii acestora) ce au suferit condamnări politice şi măsuri asimilate acestora în perioada de referinţă a legii.
Este evident, în consecinţă, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidenţa ei şi aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziţii de substanţă ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.
În cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (şi) persoanele condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, soţii/soţiile şi descendenţii până la gradul al doilea ai acestora au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Noua lege de reparaţie nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ţinut să o aplice nu poate să o facă.
Reţinând ca urmare a greşitei interpretări a legii că bunurile pentru care reclamanţii au solicitat despăgubiri nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prima instanţă a respins acest capăt de cerere fără a-l mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 (date fiind dispoziţiile art. XXII alin. (2) din legea de modificare).
Reclamanţii, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. solicită trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probe pentru soluţionarea capătului de cerere privind prejudiciul material.
Se arată că instanţa de apel a apreciat incorect că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului pretenţiilor reclamanţilor, aceasta având posibilitatea să administreze probe urmare a caracterului devolutiv al apelului.
Împotriva deciziei a declarat recurs şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor.
Criticile formulate, ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la faptul că instanţa trebuia să judece pe fond motivele de apel referitoare la acordarea daunelor morale faţă de conţinutul deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile confiscate ca efect al măsurii administrative se arată că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se referă doar la bunuri imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reţine, caracterul fondat al acestora în limitele şi pentru argumentele ce succed.
Conform art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010 dispoziţiile art. 297 alin. (1) se aplică numai proceselor şi cererilor începute/formulate după intrarea în vigoare a acestei legi.
Drept urmare, critica reclamanţilor constând în aceea că instanţa, analizând sentinţa, putea să rejudece ea însăşi fondul, este lipsită de temei legal având în vedere că procesul şi cererile de apel erau formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, 25 noiembrie 2010.
Instanţa de apel, în motivarea soluţiei de desfiinţare, arată că legea nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite, în natură sau echivalent, în baza acestor legi, aşa încât soluţia primei instanţe echivalează cu nepronunţarea pe fondul cauzei.
Problema de drept a fost greşit soluţionată de instanţa superioară de fond.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii U.R., H.D. şi D.S. au solicitat şi obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 371.950 lei reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi reclamantul şi familia sa, bunuri care nu i-au fost retrocedate până în prezent.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Din condiţia impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidenţa celor două legi de reparaţie menţionate poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005. Or, în cauză, bunurile menţionate de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinaţie, pentru care însă, reclamantul nu a făcut dovada că, deşi a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a obţinut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiţia impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
În concluzie, reţinând că în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor menţionate, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, în mod greşit Curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile şi imobile pentru care reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.
Înalta Curte, constatând că măsura dispusă de Curtea de Apel, aceea de desfiinţare a hotărârii primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat inclusiv daunele morale solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, va admite recursurile în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea soluţionării apelurilor pe fond doar în ceea ce priveşte daunele morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii U.R., H.D. şi D.S. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 513 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2444/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2449/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
