ICCJ. Decizia nr. 2458/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2458/2012
Dosar nr. 4395/100/2009
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, la data de 28 iulie 2009, astfel cum aceasta a fost în mod succesiv precizată, reclamanţii Z.A. şi I.I. au chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata unor despăgubiri în sumă de 1.163.282,2 lei, reprezentând:
- 353.400 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, pretinse în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru condamnarea cu caracter politic, la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni, conform sentinţei penale nr. 191 din 09 martie 1951, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în dosar nr. 47/1950;
- 110.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, pretinse în baza art. 3 din Legea nr. 221/2009, pentru măsura încadrării în colonie de muncă, pe o perioadă de 12 luni, începând cu data de 27 martie 1953, până la data de 25 mai 1954, conform Deciziei nr. 681/1953, emisă pe baza Hotărârii Consiliului de miniştri nr. 1553/1952 şi Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 744/1952;
- 31.185 lei despăgubire reprezentând contravaloarea grajdului confiscat, conform „Procesului verbal de inventariere”, în baza art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009;
- 668.697,20 lei despăgubire reprezentând contravaloarea amenzii de 4000 de lei, plătită în anul 1951 în baza sentinţei de condamnare, actualizată cu rata inflaţiei, până la data introducerii acţiunii.
Totodată, reclamanţii au solicitat instanţei să dispună actualizarea valorii despăgubirilor pretinse cu rata inflaţiei, până la data plăţii efective şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.370 lei, reprezentând contravaloare expertize tehnice în specialitatea construcţii şi contabilitate şi onorar avocaţial.
Prin sentinţa civilă nr. 1132 din 01 iulie 2010, Tribunalul Maramureş a admis în parte acţiunea civilă precizată, introdusă de reclamanţii Z.A. şi I.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 353.400 lei cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea cu caracter politic, la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni suferită de către defunctul I.V.I.; a constatat caracterul politic al măsurii încadrării defunctului I.V.I. într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 73.000 lei cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cauzat prin încadrarea defunctului I.V.I. în colonia de muncă; a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 33.434,8 lei reprezentând contravaloarea amenzii corecţionale achitate de defunctul I.V.I., sumele susmenţionate urmând a fi actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.
S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecată în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând solicitarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea a două clăi de fân, o vacă şi două oi.
A fost respinsă acţiunea civilă precizată pentru restul sumelor solicitate.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 2550 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a stabilit faptul că tatăl reclamanţilor a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 191/09 martie 1951, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, în dosar nr. 47/1950, la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni şi a fost internat 12 luni în colonie de muncă, pentru săvârşirea infracţiunii de „uneltire contra ordinii sociale”, reţinându-se că a fost membru al P.N.Ţ. M. şi a făcut parte din „banda teroristă P.”.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional, necesitatea acordării unei satisfacţii echitabile.
Reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 şi 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acţiunea civilă precizată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind amenda corecţională, reţinând că reclamanţii nu au dovedit achitarea efectivă de către defunct a unei amenzi corecţionale de 4000 lei, ci doar a unei amenzi corecţionale de 200 lei, aşa cum rezultă din adresa nr. 803 din 22 februarie 1954, instanţa l-a obligat pe pârât la plata sumei de 33434,8 lei, reprezentând contravaloarea amenzii contravenţionale achitate de defunct.
În baza art. 246 C. proc. civ., instanţa a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecată în ceea ce priveşte capetele de cerere vizând solicitarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea a două clăi de fân, o vacă şi două oi.
Capătul de cerere vizând contravaloarea grajdului din lemn a fost respins cu motivarea că deşi acesta figurează în procesul-verbal de inventariere, din probele administrate a rezultat că această construcţie a rămas familiei reclamanţilor, fiind identificat şi astăzi, iar în ceea ce priveşte cantitatea de material lemnos, martorii nu au putut da informaţii despre ce cantitate de material lemnos s-a predat de către familia reclamanţilor în schimbul grajdului, această cantitate de material lemnos nu a putut fi identificată şi evaluată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul S.R. prin M.F.P.
Prin decizia nr. 161/ A din 25 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, au fost admise în parte cele două apeluri şi, pe cale de consecinţă, a fost schimbată în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a fost înlăturată obligaţia de plată a sumelor stabilite cu titlul de daune morale în sarcina S.R., precum şi a sumei reprezentând contravaloarea actualizată a amenzii corecţionale.
Pârâtul a fost obligat să plătească despăgubiri în valoare de 31.185 lei, reprezentând echivalentul grajdului confiscat prin hotărârea de condamnare cu caracter politic.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În baza dispoziţiilor art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., coroborat cu art. 1169 C. proc. civ., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea apelanţilor reclamanţi având ca obiect plata cheltuielilor de judecată în apel, întrucât aceştia nu au făcut dovada existenţei şi întinderii pretenţiilor formulate cu acest titlu.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul pârâtului, s-a reţinut că acesta contestă caracterul politic al măsurii administrative a internării antecesorului reclamanţilor într-o colonie de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi lit. d) din Legea nr. 211/2009, constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952 şi/sau ale Deciziei Ministerului Afacerilor de Interne nr. 744/1952.
Măsură luată faţă de antecesorul reclamanţilor pe timp de 12 luni a avut obiectul menţionat expres în cuprinsul art. 3 şi a fost întemeiată pe cele două acte normative evocate, astfel că ea are ex lege caracter politic, cele statuate prin hotărârea primei instanţe sub acest aspect fiind conforme legii.
Referitor la acordarea daunelor morale, Curtea a constatat că reclamanţii şi-au întemeiat în drept această solicitare pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă, aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Încetarea efectelor actului normativ declarat neconstituţional, în întregul său sau în parte, are caracter general şi obligatoriu, ea privind toate categoriile de subiecţi de drept ce intră sub incidenţa prevederilor declarate neconstituţionale, fiind fără însemnătate dacă aceştia erau sau nu deja părţi reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituţia.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în prezenta cauză, pretenţiile reclamanţilor referitoare la obligarea S.R. la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit au rămas fără temei legal, în condiţiile inexistenţei unor alte dispoziţii normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care îl invocă.
Cu privire la O.U.G. nr. 62/2010, ale cărei prevederi au fost evocate în declaraţia de apel, curtea de apel a constatat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost declarată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 1 şi ale art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, aşa încât trimiterile la acest act normativ nu mai sunt actuale.
Esenţial rămâne faptul că printr-o decizie ulterioară, pronunţată cu nr. 1358 din 21 octombrie 2010, evocată mai sus, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acelor dispoziţii ale Legii nr. 221/2009 care reprezentau temeiul juridic al acordării daunelor morale în condiţiile acestui act normativ, astfel că acţiunea reclamanţilor rămâne, sub aspectul analizat, lipsită de fundamentul juridic ce a stat la baza admiterii ei în primă instanţă.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanţi, în cuantum de 400 lei, întrucât ceea ce justifică aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, ea provocând în mod nejustificat procesul şi obligând, prin aceasta, partea adversă la efectuarea unor cheltuieli.
În prezentul proces, deşi s-a admis în parte apelul pârâtului, respingându-se, pe cale de consecinţă, în parte, acţiunea civilă înaintată de reclamanţi, instanţa a reţinut că aceştia din urmă nu se află în culpă procesuală atâta timp cât procesul a fost promovat în considerarea unei dispoziţii legale în vigoare, aptă să le confere speranţa legitimă a unei soluţii favorabile, pe care au obţinut-o, de altfel, în primă instanţă.
Împrejurarea că pe timpul judecării apelului dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, provocând pierderea procesului de către reclamanţi, în aceste limite, nu le este imputabilă, fiind responsabilitatea autorităţii legiuitoare, adică, a statului însuşi, că o dispoziţie legală ce s-a dovedit ulterior a fi neconformă cu Constituţia a fost iniţial adoptată.
Cu privire la apelul reclamanţilor, instanţa a constatat că aceştia critică hotărârea primei instanţe, în esenţă, sub două aspecte, şi anume:
1. Pentru neacordarea despăgubirilor materiale aferente bunurilor confiscate, respectiv contravaloarea unui grajd.
2. Pentru nerestituirea amenzii corecţionale achitate.
Corespunde realităţii faptul că prin sentinţa de condamnare mai sus evocată a fost aplicată şi pedeapsa complementară a confiscării averii condamnatului.
Conform procesului-verbal de inventariere încheiat în data de 19 septembrie 1951, în executarea sentinţei penale nr. 191/1951 a Tribunalului Militar Cluj, printre alte bunuri, a fost inventariat şi un grajd aflat în stare bună, acoperit cu şindrilă, cu trei încăperi, acesta aparţinând familiei condamnatului I.I.
În primă instanţă, au fost audiaţi doi martori, care confirmă împrejurarea că defunctului I.I. i s-a confiscat grajdul şi animalele, însă acesta a predat autorităţilor „în schimbul grajdului” o cantitate de material lemnos rotund de esenţă răşinoase, ce a fost dusă în localitatea Bocicoiel.
Prin adresa nr. 1112/1960, emisă de Sfatul Popular al comunei Dragomireşti, i se comunică numitului I.I. că în urma predării materialului lemnos „pentru răscumpărarea părţilor din imobilul confiscat”, Sfatul Popular Comunal nu mai are nicio pretenţie şi, în consecinţă, casa şi grajdul trec „în întregime în proprietatea dumneavoastră.
Reclamanţii au făcut dovada faptului că măsura confiscării averii, luată faţă de antecesorul lor prin sentinţa de condamnare, a fost executată în privinţa grajdului prin predarea unei cantităţi echivalente valoric de material lemnos, de esenţă răşinoasă.
Conform raportului de expertiză întocmit în primă instanţă, grajdul, rămas în proprietatea condamnatului, a fost evaluat la 31.185 lei.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit o condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acesteia, soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi obligarea Statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, sub condiţia ca bunurile respective să nu-i fi fost restituite în natură sau prin despăgubiri în condiţiile altor legi speciale reparatorii.
În cauză, se verifică ipoteza acestui text normativ, reclamanţii au făcut dovada echivalentului valoric al bunului confiscat, prin urmare aceştia au dreptul la acordarea unor despăgubiri, astfel cum ele sunt dovedite.
În privinţa amenzii corecţionale aplicată prin aceeaşi sentinţă de condamnare cu caracter politic, este adevărat că reclamanţii au făcut dovada executării acesteia, însă Legea nr. 221/2009 nu le conferă dreptul la restituirea contravalorii amenzii.
Nu există în cuprinsul Legii nr. 221/2009 nicio dispoziţie care să permită restituirea sumelor achitate cu titlu de amendă, pedeapsă aplicată prin sentinţa de condamnare cu caracter politic.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) vizează exclusiv echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, iar nu pedeapsa principală,fie ea una pecuniară, aplicată printr-o astfel de hotărâre.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul S.R., prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.J. Maramureş – A.F.P. Sighetu Marmaţiei.
Recurenţii-reclamanţi au indicat temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea recursului arătând, în esenţă, că instanţa de apel trebuia să ţină seama de principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil.
Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor materiale, formulată în baza art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii în vigoare la data judecării apelului, reclamanţii-recurenţi arată că apelul pârâtului nu a vizat acest capăt de cerere, instanţa de apel trebuind să se pronunţe numai în ceea ce privește apelul formulat de reclamanţi.
Pârâtul S.R., prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.J. Maramureş – A.F.P. Sighetu Marmaţiei solicită, prin recursul său, admiterea căii de atac, cu consecința respingerii petitului privind acordarea despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea grajdului confiscat în cuantum de 31.185 lei.
Arată recurenta-pârâtă că, în speţă, reclamanţii nu au prezentat dovezi din care să rezulte dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii până în prezent, de ce natură erau acestea şi în ce cuantum, elemente de natură să ajute instanța în aprecierea cuantumului despăgubirilor solicitate şi a necesităţii acordării acestora.
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.
Referitor la critica reclamanţilor vizând faptul că instanţa de apel trebuia să ţină seama de principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, se constată că aceasta este nefondată.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 25 februarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care [(în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010)] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Partea I-a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
În ceea ce priveşte critica comună formulată atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi şi care vizează pretenţiile formulate prin cererea introductivă întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se constată că şi aceasta este nefondată.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Soluţia instanţei de apel este legală şi corectă, sub aspectul aplicării şi interpretării acestui text de lege, reclamanţii făcând dovada confiscării bunului solicitat, fiind astfel îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric stabilit prin expertiza efectuată în cauză.
Având în vedere aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Z.A., I.I.I. şi S.R., prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.J. Maramureş – A.F.P. Sighetu Marmaţiei împotriva deciziei nr. 161/ A din 25 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2455/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2462/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
