ICCJ. Decizia nr. 2539/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2539/2012
Dosar nr. 34952/3/2009
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa nr. 341 din 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. l alin. (2) lit. a) şi art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro, sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând prejudiciul moral şi material, suferit de reclamant ca urmare a condamnării politice dispusă în baza sentinţei penale nr. 538 din 14 aprilie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, secţia a II-a penală şi a măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva acestuia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea sa, reclamantul B.G. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral şi material suferit prin condamnarea realizată în baza sentinţei penale sus menţionate, la 2 ani de închisoare corecţională, conform art. 209 pct. 4 C. pen., fiind arestat din 14 octombrie 1948 până în 9 martie 1951, precum şi pentru luarea faţă de acesta a măsurii administrative cu caracter politic, ulterior eliberării, a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Voluntari (09 martie 1951 - 07 iulie 1951), în comuna Babadag (07 iulie 1951 - 11 martie 1952) şi în comuna Iacobeni (11 martie 1052 - 09 martie 1953).
Tribunalul a constatat că sunt incidente prevederile art. l alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, infracţiunea săvârşită de reclamant şi care constituie de drept condamnare cu caracter politic, fiind enumerată la lit. a) din textul actului normativ menţionat.
La stabilirea despăgubirilor pe care instanţa de fond le-a acordat pentru evaluarea prejudiciului material şi moral, s-a reţinut că suma de 20.000 euro, constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă a prejudiciului suferit de reclamant, care a fost supus unei condamnări politice, urmată de măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu.
S-a apreciat că aceste măsuri i-au îngrădit grav, dreptul la libertate şi au determinat consecinţele negative asupra stării de sănătate a reclamantului, care a fost nevoit să suporte regimul de detenţie în Penitenciarul Poarta Albă, în condiţii de privaţiuni din punct de vedere material, social şi profesional, iar urmare eliberării acestuia, pe durata stabilirii domiciliului obligatoriu, de asemenea, i-a fost îngrădit dreptul la libertatea de mişcare, privaţiunile menţionate marcând-i semnificativ viaţa.
Tribunalul a mai reţinut şi că, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut ca vechime în muncă, perioada în care a executat pedeapsa privativă de libertate, conform Hotărârii nr. 950/1991.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.M. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirilor acordate, tară a fi luate în considerare beneficiile stabilite prin Hotărârea nr. 950/1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, constituită conform Decretului-Lege nr. 118/1990.
Prin decizia nr. 185/ A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat depărat.
A schimbat în tot sentinţa nr. 341 din 12 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii, prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a stabilit că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama de caracterul devolutiv al căii ordinare de atac şi de principiul ierarhiei actelor normative, prevederile declarate neconstituţionale din Legea nr. 221/2009, nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei pronunţată de tribunal, astfel că, instanţa de apel şi-a motivat decizia pronunţată, în sensul că, în raport de considerentele mai sus redate, se impunea respingerea acţiunii formulată de reclamant.
Împotriva deciziei nr. 185/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul, invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 8 al aceluiaşi articol C. proc. civ., în sensul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Recurentul-reclamant solicită modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârât şi menţinerii, ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţată de instanţa de fond.
Criticile aduse deciziei curţii de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte:
Reclamantul arată că în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice, care nu au fost deduse judecăţii.
În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susţine că, a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096 din 1996 a C.E.D.O.
Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) şi internaţionale (D.U.D.O.), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că, pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Se mai susţine de către recurentul-reclamant că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 20 şi 21 din Constituţie, precum şi art. 6 din C.E.D.O.
Recursul declarat de reclamant este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele C.E.D.O. şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentid) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă, sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil, faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O.
Curtea Constituţională a Drepturilor Omului a menţionat în hotărârea sa, din Cauza S. contra Bulgariei, unde s-a reţinut că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor, nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor, astfel încât nu se poate invoca, nici existenţa unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul, ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia. In consecinţă, nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
În cauza mai sus citată, instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze, în aşa fel încât, atenuarea vechilor violări că nu creeze noi nedreptăţi.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamantul.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, respectiv, prevalenta reglementărilor internaţionale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituţie, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituţională asupra conformităţii prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituţie, şi nu sunt de natură să conducă la alte concluzii, decât cele deja expuse.
Dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de reclamant, ca temei de nelegalitate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a Il-a din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 185/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2462/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2540/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
