ICCJ. Decizia nr. 2462/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2462/2012
Dosar nr. 2035/83/2010
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2236/ D din 15 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Satu – Mare, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. şi, în consecinţă, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, în calitate de fiu după antecesorul D.M., deportat pe teritoriul U.R.S.S., în perioada 05 ianuarie 1945 – octombrie 1949, suma de 5.000 Euro, cu titlu de daune morale.
A respins restul pretenţiilor ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Antecesorul reclamantului, D.M., în perioada 05 ianuarie 1945 – octombrie 1949, a fost deportat în U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, perioadă care rezultă din adresa P.R.C.M.M., precum şi din declaraţiile autentificate ale martorilor G.I. şi S.I.
Reclamantul justifică calitatea procesuală activă, prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care recunoaşte dreptul de a obţine măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, or din actele de stare civilă anexate şi certificate de parte, rezultă calitatea reclamantului de fiu a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.
Stabilirea caracterului politic al măsurii administrative a deportării se desprinde din contextul istoric existent la vremea respectivă, după cel de al doilea război mondial, când sub influenţa puterii sovietice s-a desfăşurat o amplă acţiune de deportare a populaţiei civile de origine germană în U.R.S.S., care a cuprins inclusiv etnicii germani din România, dislocaţi de la domiciliu şi constrânşi la stabilirea unui loc de muncă obligatoriu pentru reconstruirea U.R.S.S., măsură care încălca grav dreptul internaţional, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, consfinţite ulterior de D.U.D.O. adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10 decembrie 1948.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele sovietice de ocupaţie la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbaţi între 17-45 ani, femei între 18-30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul – Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din actul normativ menţionat.
Actualul cadru normativ cuprins în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, defineşte noţiunea de măsură administrativă cu caracter politic, prin art. 3 alin. (1) lit. a) – f), dacă s-a întemeiat pe actele normativ-administrative evocate în text, dar în condiţiile art. 4 alin. (3) din acelaşi act normativ, se permite persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3, să solicite instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, coroborat cu art. 1 alin. (3) din Legii nr. 221/2009.
Prin acest act normativ, legiuitorul a permis aplicarea cumulativă a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi categoriilor de persoane beneficiare ale Decretul – Lege nr. 118/1990, aşa cum rezultă din interpretarea art. 5 alin. (4) din actul normativ arătat, dar şi din expunerea de motive la proiectul actului normativ, din care se poate deduce spiritul legii, astfel că s-a considerat ca justificată pretenţia reclamantului în calitate de fiu a persoanei victimă supusă deportării.
Cât priveşte acordarea în concret a despăgubirilor solicitate, instanţa a reţinut că a fost încălcat dreptul la libertate, dreptul la muncă ca expresie a propriei voinţe şi în raport de durata măsurii, de lezarea valorilor care definesc personalitatea umană şi de principiul că daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată, raportat şi la limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul, în baza textelor de lege evocate în dispozitivul hotărârii, a admis în parte acţiunea, cu obligarea pârâtului la plată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul D.M., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de fond.
Prin Decizia nr. 122 din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a fost admis apelul şi schimbată sentinţa, în sensul că a fost majorat cuantumul despăgubirilor acordare reclamantului pentru prejudiciul moral de la 5000 Euro la suma de 57.000 lei.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele :
Susţinerile intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin care se arată că măsura administrativă a deportării luată faţă de antecesorul reclamantului nu are caracter politic sunt nefondate.
Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/1009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acelaşi sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul – Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, instanţa a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesoarea reclamantei de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei situaţie în care S.R. nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
Eronate sunt şi susţinerile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretul – Lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât şi al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este aşa o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată, şi anume, înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
Cât priveşte susţinerea referitoare la necesitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de O.U.G. nr. 62/2010, se constată că dispoziţiile acestui act normativ au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, situaţie faţă de care în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.
Este adevărat faptul că, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. . 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest sens cauza D. împotriva României.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamantului, instanţa a avut în vedere durata măsurii administrative dispusă faţă de antecesorul acestuia, consecinţele produse de măsură şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
S-a apreciat, astfel, că suma ce se impune a fi acordată reclamantului este de 57.000 lei, această sumă fiind de natură a asigura o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul acestuia, luând în considerare în acest sens şi practica constantă a Curţii de Apel Oradea care în cazuri similare a acordat aceeaşi sumă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Recurentul S.R. prin M.F.P. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
A arătat, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, făcând trimitere şi la jurisprudenţa C.E.D.O. care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (cauza H. împotriva Marii Britanii, cauza N. împotriva Bulgariei).
A menţionat că este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă naţională de apreciere, care să creeze un just echilibru, proporţional cu suferinţa provocată, fără a constitui un mijloc de îmbogăţire pentru reclamant.
A precizat în acest sens, că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 şi ale Decretului – Lege nr. 118/1990.
Scopul adoptării respectivelor acte normative a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel încât se impune evitarea unei duble reparaţii pe calea Legii nr. 221/2009.
A concluzionat că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
În situaţia în care acţiunea ar fi apreciată de instanţă ca temeinică şi legală, pârâtul a solicitat a se ţine cont de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au instituit criterii de cuantificare.
A arătat, totodată, că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 au fost declarate ca neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri morale, în baza acestei legi nemaiputându-se solicita şi dispune de către instanţă decât constatarea caracterului politic al condamnărilor şi al măsurilor administrative.
A mai precizat că în speţe similare, C.E.D.O. a stabilit că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia, cu atât mai mult cu cât instanţa europeană a mai specificat şi faptul că dispoziţiile legale au fost anulate ca urmare a unei operaţiuni normale, respectiv a exercitării controlului de constituţionalitate, cererea privind despăgubirile fiind incompatibilă rationae materie cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat, în principal, admiterea recursului şi modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, schimbarea în parte a deciziei, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.
În principal, recurentul susţine că măsura deportării, analizată prin prisma art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 şi, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Pe de altă parte, recurentul critică hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, acestea fiind exagerat de mari raportat la practica instanţei supreme şi a C.E.D.O. în materie.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând a fi admise, având în vedere incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune, în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (României nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Mai mult, măsura administrativă căreia a fost supus autorul reclamantului, respectiv aceea a deportării, pentru munca de reconstrucţie, în fosta U.R.S.S. nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acţiunea introductivă de instanţă.
Astfel, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, se reţine că analiza legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantului trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziţii nu este reglementată situaţia concretă a antecesorului acestuia.
Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare”.
Se constată, însă, că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege, ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze şi această categorie de persoane.
Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acţiuni în justiţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.
În cazul în speţă însă, intimatul - reclamant nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009, împrejurarea că antecesorul acestuia a fost deportat în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege şi niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Concluzionând, se reţine că reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 şi pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidenţa respectivelor dispoziţii neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Se reţine, totodată, şi aspectul că prin Legea nr. 221/2009 este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancţiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care antecesorul reclamantului nu se încadrează, atâta timp cât a fost deportat în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate de pârâţi, se va casa decizia atacată, precum şi Sentinţa nr. 2236/ D din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Satu – Mare, secţia civilă şi, în fond, va fi respinsă acţiunea reclamantului D.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi pârâtul S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P.J. Satu-Mare împotriva deciziei nr. 122 din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 2236/ D din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secţia civilă şi, în fond, respinge acţiunea reclamantului D.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2458/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2539/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
