ICCJ. Decizia nr. 2540/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2540/2012
Dosar nr. 433/115/2010
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 689 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele S.Z.M. şi B.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
A obligat pe pârât să plătească reclamantei S.Z.M. suma de 1500.000 euro şi reclamantei B.E., suma de 100.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea măsurii având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, ca urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, la data de 5 februarie 2010, reclamantele sus menţionate au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2 milioane euro, pentru fiecare membru decedat al familiei, ca urmare a prejudiciului suferit prin deportarea întregii familii în Bărăgan, fiind incidente dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a apreciat că reclamantele au fost deportate împreună cu familia, în localitatea Pietroiu Nou din Câmpia Bărăganului, iar în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul a mai reţinut că, prin această măsură administrativă cu caracter politic s-a produs un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţe dăunătoare, rezultate din atingerile şi îngrădirile dreptului la libertate personală, fiind afectate grav onoarea, reputaţia, relaţiile sociale ale reclamantelor, instanţa de fond stabilind că „preţul"; suferinţelor fizice şi psihice poate fi cuantificat la suma de 150.000 euro şi 100.000 euro pentru prima şi, respectiv, cea de-a doua reclamantă.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând schimbarea hotărârii instanţei de fond şi respingerea acţiunii.
Apelantul-pârât a dezvoltat critici privind cuantumul exagerat de mare al despăgubirilor acordate şi faptul că acestea nu trebuie să constituie o îmbogăţire fără justă cauză, ci un remediu echitabil şi rezonabil, care, a fost deja instituit prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Judecata apelului a fost suspendată la data de 23 noiembrie 2010 (fila 21 dosar apel) pentru a se publica în M. Of., Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat temeiul juridic al acţiunii reclamantelor.
Cauza a fost repusă pe rol la 22 martie 2011, când, prin decizia nr. 623/A din aceeaşi dată, Curtea de Apel Timişoara - secţia civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 689 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin.
A schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantelor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că, urmare deciziei nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 147 din Constituţie, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituţionalităţii, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care are caracter obligatoriu.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii şi nu mai pot fi aplicate.
Împotriva deciziei nr. 623/A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă au declarat recurs, reclamantele S.Z.M. şi B.E., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată şi că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În acest sens, recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Prin urmare, recurentele au arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.
De asemenea, recurentele-reclamante au susţinut că intervenţia unei decizii a Curţii Constituţionale într-un proces în curs de desfăşurare ar încălca principiile esenţiale privind stabilitatea şi legalitatea într-un stat democratic şi au arătat că, prin analizarea din oficiu a chestiunii legată de aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, respingându-le, în mod eronat, acţiunea.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentele-reclamante aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi, nu constituie o încălcare a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci dimpotrivă, o respectare a caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi, nu în ultimul rând, a dispoziţiilor imperative, reglementate de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea, obligatoriu, al deciziilor în interesul legii, în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
Prin decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri, persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, sunt neconstituţionale.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare-conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1.
Dar, cât priveşte cererea de acordare a daunelor morale, instanţa de apel a constatat în mod corect că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele S.Z.M. şi B.E. împotriva deciziei nr. 623/A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2539/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2542/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
