ICCJ. Decizia nr. 2464/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2464/2012
Dosar nr. 3897/111/2010
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 229/ C din 19 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul O.I.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bihor.
Pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri civile faţă de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 431 din 12 iunie 1952 a Tribunalului Cluj reclamantul O.I.C. a fost condamnat la 12 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru crimă de uneltiri contra ordinii sociale potrivit art. 209 pct. III C. pen., prin schimbarea de calificare conform art. 292 din delictul de asociaţii contra liniştei publice prevăzute de art. 315 alin. (1) C. pen. şi acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei prevăzută şi pedepsită de art. 267 C. pen., fiind pus în libertate conform Ordinului nr. 15028/1955 a Tribunalului Teritorial Timişoara.
Prin Decizia 905 din 15 aprilie 2004 în conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999 i s-a acordat reclamantului calitatea de luptător în existenţa anticomunistă.
Totodată, reclamantul a beneficiat şi de măsuri reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizaţie lunară de 859 lei, 12 călătorii gratuite anual pe calea ferată şi scutirea de la plata de abonament telefonic.
S-a mai reţinut că, în mod incontestabil, măsurile luate faţă de reclamant i-au produs suferinţe în toate planurile: moral, social, profesional, fizic, atât lui cât şi familiei sale, astfel că se justifică pe deplin acordarea unei compensaţii materiale.
Tribunalul a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale perioada de detenţie, consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, maniera în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute astfel că în baza dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul în favoarea reclamantului la plata sumei de 10 000 euro, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul O.I.C. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.
În şedinţa publică din data de 23 februarie 2011, instanţa a recalificat calea de atac a apelurilor declarate în cauză în recurs, faţă de valoarea obiectului litigiului care se situează la limita sumei de 100.000 lei, prin raportare la dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ. şi la decizia în interesul Legii nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării reclamantului Onaca Cornel la 12 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale potrivit dispoziţiilor art. 209 pct. 3 C. pen., prin sentinţa nr. 431 din 12 iunie 1952 a Tribunalului Cluj, reclamantul fundamentându-şi cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Criticile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, legate de plafonul maxim al cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate în astfel de situaţii în temeiul dispoziţiilor nr. O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, au fost apreciate ca nefondate.
Instanţa a reţinut astfel că dispoziţiile acestui act normativ au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, situaţie faţă de care în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.
Deşi Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, s-a reţinut că, până la publicarea deciziei, practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Instanţa a mai reţinut că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate.
Cât priveşte criticile invocate de recurentul reclamant referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate, instanţa le-a apreciat ca fiind fondate. Judecând în echitate, s-a apreciat că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri, nu este suficientă pentru a repara prejudiciul moral produs reclamantului de măsura condamnării, luând în considerare perioada de detenţie pe care acesta a executat-o, raportat şi la practica constantă a Curţii de Apel Oradea în cauze având un obiect similar, în astfel de situaţii acordându-se suma de 2.000 euro pentru fiecare lună de detenţie.
Ori, cum în speţă reclamantul şi-a limitat cuantumul despăgubirilor solicitate la suma de 100.000 lei, raportat la criteriile mai sus arătate, instanţa i-a acordat această sumă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că prezenta cale de atac este admisibilă deoarece, deşi Legea nr. 221/2009 pe care este întemeiată acţiunea reclamantului, prevede în art. 4 alin. (6) că hotărârea pronunţată conform alin. 4 este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel, instanţa de recurs a soluţionat cauza în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., invocate abia în recurs, situaţie fată de care aceasta era datoare să recalifice calea de atac în apel.
O interpretare contrară ar fi de natură să încalce dispoziţiile art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, întrucât ar priva părţile de un grad de jurisdicţie, acestea neputând fi sancţionate pentru eroarea instanţei de control judiciar în calificarea căii de atac.
Referitor la fondul cauzei, pârâtul arată că declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale ce au constituit temeiul juridic al acţiunii determină ca acestea să nu mai poată fi aplicate în cauză, sens în care soluţia instanţei de recurs este nelegală, neţinând cont de efectul obligatoriu al deciziei de neconstituţionalitate arătate.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordă despăgubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel încât acesta nu poate răspunde în temeiul art. 998-999 C. civ., acţiunea fiind inadmisibilă.
Sub aspectul invocării, de către reclamant, a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., acţiunea este prescrisă, termenul de prescripţie începând să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la care reclamantul ar fi putut promova o acţiune în despăgubire.
Examinând recursul în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru considerentele ce succed:
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi care nu suspendă executarea, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.
Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
În speţă, temeiul juridic al acţiunii a fost dat de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Art. 13 pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel”.
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 19 iulie 2010, astfel că nu este incident în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „.se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
În cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, de unde rezultă că există două căi de atac ce se pot exercita împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, respectiv calea de atac a apelului şi cea a recursului.
Având în vedere că, în mod greşit, Curtea de Apel Oradea a calificat calea de atac formulată în cauză ca fiind recurs, pronunţând decizia nr. 570/ R din 23 februarie 2011 şi privând părţile de un grad de jurisdicţie, se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe în vederea judecării apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bihor împotriva deciziei nr. 570/ R din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe în vederea judecării apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2463/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2465/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
