ICCJ. Decizia nr. 2465/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2465/2012
Dosar nr. 11239/3/2010
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 03 martie 2010, reclamanta C.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 de euro reprezentând despăgubiri materiale şi morale ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic dispuse cu privire la soţul reclamantei - C.S., respectiv măsura dislocării de la domiciliu şi strămutarea în localitatea Săcălaz judeţul Timiş, ca urmare a aplicării deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 1323 din 06 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta C.L., a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4000 euro (în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii) daune morale şi a respins, ca neîntemeiată cererea privind acordarea de daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că măsura administrativă aplicată soţului reclamantei reprezintă o măsura administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acesteia potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.
S-a mai apreciat că dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit se aplică în egală măsură şi celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic şi nu doar celor care au suferit condamnări cu caracter politic având în vedere, că dispoziţiile art. 5 alin. (4) din lege prevăd că prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4.
Tribunalul a constatat că prin O.U.G. nr. 62/2010 se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, având în vedere că în timpul desfăşurării unui proces aflat pe rol instanţelor judecătoreşti, statul care are calitatea de pârât adoptă un act normativ de natură a influenţa în mod esenţial desfăşurarea procesului respectiv, în sensul creării, în ceea ce-l priveşte, a unei situaţii mult mai favorabile prin limitarea drastică a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate.
Având în vedere că instanţei de judecată îi revine obligaţia de a asigura părţilor un proces echitabil şi că judecătorul intern reprezinte prima instanţă chemată să asigure respectarea drepturilor garantate şi protejate de CEDO, tribunalul a constatat că această obligaţie nu poate fi îndeplinită decât prin înlăturarea dispoziţiilor ce contravin art. 6 din CEDO.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta C.L., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia nr. 448/ A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi au fost admise recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi, în consecinţă, schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile, au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 din Constituţie.
Or, conchide instanţa de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale decurge şi din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, conform căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie.
În prezent nu mai există astfel un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.L., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamanta susţine, în esenţă, că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată.
Arată recurenta că, excepţia de neconstituţionalitate a intervenit ulterior promovării acţiunii de faţă, respectiv a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar sentinţa nr. 1323 a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 06 octombrie 2010.
Instanţa de apel trebuia să aplice, mai susţine recurenta, principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil.
Se mai arată, făcându-se trimiteri ample la practica CEDO, că reglementările internaţionale au prioritate faţă de cele interne.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 28 aprilie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.L. împotriva deciziei nr. 448/ A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2464/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2466/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
