ICCJ. Decizia nr. 2466/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2466/2012
Dosar nr. 11523/3/2010
Şedinţa publică din 03 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 04 martie 2010, reclamanta C.N. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri în valoare de 250.000 euro, echivalentul în lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 22 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, prin sentinţa nr. 1711 din 10 noiembrie 2010 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, întrucât reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, această nouă cerere a sa de a i se mai acorda despăgubiri pentru o situaţie ce a fost reglementată prin alte acte normative şi de ale căror prevederi reclamanta a beneficiat întrutotul, este neîntemeiată.
Apelul declarat în cauză de reclamanta C.N., a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, care, prin decizia nr. 47 din 01 aprilie 2011, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că reclamanta, descendentă a persoanei împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, era îndreptăţită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri, la data cererii de chemare în judecată.
Cât priveşte decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a analizat consecinţele acesteia asupra drepturilor reclamantei din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
În concluzie, instanţa a reţinut că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot viza decât situaţiile juridice născute după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituţionale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei de faţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul său, reclamanta C.N. solicită modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale şi admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată.
Recurentul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea pronunţată de curtea de apel pe considerentul admiterii greşite a acţiunii, în condiţiile în care, se arată, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Tot astfel, se arată, la data judecării apelului temeiul juridic al cererii nu mai era în vigoare, textul art. 5 alin. (1) lit. a) fiind declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Ca atare, conchide recurentul, reclamanta nu mai putea susţine că are o speranţă legitimă în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 01 aprilie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti va fi admis, modificată în tot decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1711 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru aceleaşi considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N. împotriva deciziei nr. 47 din 01 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Admite recursul declarat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1711 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2465/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2468/2012. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
