ICCJ. Decizia nr. 2493/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2493/2012
Dosar nr.7501/86/2008
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, reclamantul M.D.M.A. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1418 din 16 septembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Fălticeni şi acordarea de măsuri reparatorii pentru atenansele (anexele gospodăreşti) aferente imobilului din Fălticeni.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin actul de veşnică vânzare încheiat la data de 26 aprilie 1940, a dobândit imobilul situat în str. Regele Carol II, imobil constând din casă, atenanse, loc şi îngrădiri. Că, imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 90/1950 iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a primit despăgubiri pentru casa compusă din 3 apartamente şi teren, fără a-i fi acordate despăgubiri şi pentru atenansele aferente.
Din acest motiv, a arătat reclamantul, a formulat notificarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, soluţionată prin dispoziţia contestată în prezenta cauză şi prin care, în mod nejustificat cererea sa a fost respinsă.
Prin sentinţa civilă nr. 1522 din 5 octombrie 2010 Tribunalul Suceava a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin notificare, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru o serie de anexe aferente imobilului din str. Republicii, (respectiv: două camere de locuit cu cerdac, o bucătărie, o cameră de baie, un grup sanitar, un coridor, două grajduri pentru furaje cu poduri etajate, remiză pentru trăsură, o magazie de cereale şi una pentru utilaje agricole, coşer cu etaj, coteţe şi o grădină cu pomi fructiferi).
Prin dispoziţia nr. 1418 din 16 septembrie 2008, primarul municipiului Fălticeni a respins notificarea, constatând că nu se face dovada preluării abuzive a anexelor indicate şi că acestea nu sunt evidenţiate în cuprinsul fişei tehnice şi de calcul întocmite de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Reclamantul a înţeles să-şi dovedească proprietatea asupra anexelor solicitate prin actul de vânzare încheiat la 26 aprilie 1940, însă în cuprinsul acestuia sunt menţionate generic, sub denumirea de atenanse, fără a fi individualizate.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, în imobil au fost identificate două apartamente (vândute către C.R. şi respectiv către C.S., B.D.), un microapartament închiriat către Z.S.M., menţionându-se că din anexele destinate pentru personal au rămas două încăperi, însă acestea au fost avute în vedere la acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
A reţinut prima instanţă că existenţa anexelor nu poate fi considerată ca dovedită cu cele două declaraţii extrajudiciare depuse la dosar, în condiţiile în care acestea nu se coroborează cu alte probe, iar martora audiată în instanţă nu a putut confirma susţinerile privind individualizarea anexelor.
În consecinţă, constatându-se că reclamantul nu a demonstrat proprietatea asupra imobilelor, pretenţiile acestuia au fost găsite neîntemeiate.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia civilă nr. 55 din 5 aprilie 2001 a Curţii de Apel Suceava.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii cele care au fost proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive şi că în speţă, calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului nu a fost contestată, soluţia de respingere întemeindu-se pe lipsa dovezilor privind proprietatea asupra imobilelor pentru care în cauză s-au pretins despăgubiri.
În acest sens, s-a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 26 aprilie 1940, reclamantul a făcut dovada dobândirii imobilului din Fălticeni, care conţine şi menţiunea „atenanse" dar fără ca acestea să fie individualizate.
Raportul de expertiză efectuat a concluzionat că imobilul (situat în prezent în str. Republicii) este alcătuit din două apartamente înstrăinate altor persoane şi un microapartament închiriat.
În privinţa anexelor destinate personalului, s-a reţinut că acestea se compun din două încăperi, considerate parte integrantă din locuinţă cu ocazia evaluării din 1996 (evaluare care a stat la baza acordării despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995).
De asemenea, cu ocazia cercetării la faţa locului efectuată de instanţa de fond s-a constatat existenţa unei magazii şi a unui garaj edificate de familia C., aspect necontestat, iar anexele considerate a fi demolate şi pe care expertul le-a evaluat au fost enumerate de martori în declaraţiile extrajudiciare depuse la dosar (acestea fiind singurele probe din care rezultă existenţa unor astfel de anexe şi pe care în mod corect instanţa de fond le-a înlăturat, atâta timp cât nu au fost administrate nemijlocit în faţa ei).
Faţă de aceste elemente, instanţa de apel a concluzionat că reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii şi a preluării imobilelor anexe de către stat, aşa încât în mod corect tribunalul a respins acţiunea ca nefondată.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate:
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), singura apreciere că anexele în discuţie nu au fost individualizate, fiind contrazisă în totalitate de expertiza care le-a identificat, le-a individualizat şi evaluat.
Pretenţiile reclamantului au fost dovedite „inclusiv prin coroborarea probei cu martori", iar instanţa de apel a dat dovadă de superficialitate în analiza probelor de la dosar, a procesului-verbal de cercetare locală (consemnând fără existenţa vreunui act justificativ, că magazia şi garajul identificate la faţa locului ar aparţine unei alte familii).
Ca atare, Decizia recurată este netemeinică, fiind în totalitate combătută de probele administrate în cauză.
Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că măsurile reparatorii se acordă numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
În cauză, imobilul a fost înstrăinat unor terţe persoane în baza Legii nr. 112/1995, reclamantul primind o sumă modică, sumă ce nu cuprinde şi despăgubiri pentru anexele notificate conform Legii nr. 10/2001.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că anexele solicitate nu au existat la data naţionalizării, fiind demolate anterior acestui moment şi că imobilul, în totalitatea sa, a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, recurentul-reclamant primind despăgubiri.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:
În mod eronat, recurentul-reclamant susţine lipsa motivelor pe care se sprijină Decizia din apel, pretinzând că singurul argument al soluţiei ar consta în faptul că anexele nu au fost individualizate, ceea ce ar fi contrazis de chiar conţinutul raportului de expertiză care a procedat la identificare, individualizare şi evaluare.
În realitate, instanţa de apel reţine, cu referire la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nedovedirea dreptului de proprietate asupra anexelor pentru care s-au cerut măsuri reparatorii (aşa cum au fost ele enumerate în notificarea transmisă).
Aceasta, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare de care s-a prevalat reclamantul, ca fiind titlu de proprietate, conţine doar menţiunea „atenanse", fără vreo particularizare a acestora, iar în anexa Decretului de naţionalizare ele nu apar menţionate.
Contrar susţinerii recurentului, raportul de expertiză nu a identificat anexele, ci a realizat o evaluare ipotetică a acestora, cu trimitere la două declaraţii extrajudiciare de martori.
Or, deşi în materia Legii nr. 10/2001, regimul probaţiunii este mai puţin sever, cunoscând derogări de la dreptul comun (prin instituirea prezumţiei de proprietate, conform art. 24 din actul normativ menţionat), reclamantul nu s-a conformat prescripţiilor legii speciale (art. 23) şi nici nu se află în situaţia de a face să opereze în favoarea sa prezumţia de proprietate (câtă vreme bunurile a căror contravaloare o solicită nu apar în anexa decretului de naţionalizare).
În fapt, pretinzând nemotivarea hotărârii, recurentul-reclamant readuce în discuţie mijloacele de probă administrate în cauză, solicitând să li se acorde o altă valoare probatorie şi ignorând astfel, natura recursului, de cale extraordinară de atac, care permite doar un control de legalitate asupra hotărârilor.
Confuzia în care se află reclamantul asupra naturii non-devolutive a recursului, rezultă în mod evident şi din aprecierea pe care acesta o face în sensul că „Decizia este netemeinică, fiind în totalitate combătută de dovezile de la dosar".
În aceste condiţii, reclamantul aduce judecăţii în recurs critici de netemeinicie, pretinzând de o manieră nepermisă structurii acestei căi de atac, reaprecierea mijloacelor de probă, pentru stabilirea elementelor de fapt ale pricinii în sens contrar instanţelor de fond.
Critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi nici ea primită, având în vedere dispoziţia legală a cărei nesocotire de către instanţa de apel a fost invocată.
Astfel, recurentul a susţinut că instanţa de apel ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, text care prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Instanţa de apel nu a avut însă de aplicat, raportat la datele speţei, textul de lege arătat, în condiţiile în care, prealabil stabilirii naturii măsurilor reparatorii, aceasta a constatat că nu se cuvin reparaţii întrucât nu s-a făcut dovada proprietăţii bunurilor.
De aceea, susţinerea de către recurent, a lipsei de temei legal a hotărârii, s-a făcut în mod eronat, cu referire la un text lipsit de incidenţă în cauză.
Faptul că prin concluziile orale, reclamantul prin avocat a pretins nelegalitatea soluţiei, invocând alte articole din Legea nr. 10/2001, nu permite extinderea controlului de legalitate al instanţei de recurs.
Aceasta, întrucât potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, numai motivele de ordine publică putând fi invocate (în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.) în afara termenului imperativ referitor la motivarea recursului.
Or, asemenea motive de ordine publică nu au fost invocate, reprezentantul recurentului tinzând în realitate, prin concluziile orale, la o modificare a cauzei juridice a recursului, ceea ce nu este permis.
Totodată, dezvoltarea motivelor de recurs nu permite, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., o altă încadrare a criticilor din perspectiva cărora să se poată realiza controlul de legalitate de către instanţă.
Faţă de considerentele arătate, constatându-se caracterul nefondat al aspectelor deduse judecăţii, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D.M.A. împotriva deciziei nr. 55 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2485/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2453/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
