ICCJ. Decizia nr. 2503/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2503/2012
Dosar nr.42179/3/2009
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul P.V. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 100.000 dolari S.U.A. daune materiale şi 300.000 dolari S.U.A. daune morale, pentru prejudiciul suferit prin măsura abuzivă a condamnării penale pe criterii politice.
Prin sentinţa civilă nr. 926 din 25 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata, către reclamant, a sumei de 3000 dolari S.U.A., în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 472 din 08 iulie 1982 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, reclamantul P.V. a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică incriminat de art. 323 alin. (1) C. pen., fapta constând în planul de a opri coloana oficială pentru a face cunoscută situaţia respingerii cererilor lor de plecare în străinătate, sentinţă ce a rămas definitivă prin respingerea recursului prin Decizia penală nr. 1586 din 28 septembrie 1982 a Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a fost arestat la data de 30 aprilie 1982 şi a fost pus în libertate la data de 11 ianuarie 1983, când a fost graţiat, astfel cum rezultă din biletul de liberare emis de M.I. D.P., iar prin Decizia nr. 571 din 21 mai 1990, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul extraordinar, a casat sentinţa penală nr. 472 din 08 iulie 1982 şi l-a achitat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.
Tribunalul a constatat că, din declaraţia pe proprie răspundere dată de reclamant, autentificată la 03 februarie 2010 de Consulatul General al României la Los Angeles, a rezultat că acesta nu a beneficiat de drepturile recunoscute de Decretul-lege nr. 118/1990 sau de alte forme de despăgubire în baza art. 504-506 C. pen. şi a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată sub aspectul caracterului politic al condamnării, în raport de temeiul de drept şi de conţinutul concret al faptelor săvârşite de reclamant, suma de 3000 dolari S.U.A. reprezentând o reparaţie echitabilă.
Referitor la cererea de acordare a daunelor materiale, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a tăcut dovada prejudiciului material încercat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamantul P.V. a arătat că despăgubirea acordată pentru repararea prejudiciului moral nu este justă, raţională şi echitabilă şi de natură a asigura o compensare suficientă, alţi solicitanţi beneficiind de sume mult mai mari
Reclamantul a mai arătat că, având în vedere că a fost condamnat în baza art. 323 alin. (1) C. pen., caracterul politic al condamnării nu mai trebuie constatat de către instanţa de judecată, fiind una dintre faptele prevăzute şi enumerate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, şi că, fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, se impune repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, întrucât au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, care este general obligatorie, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a arătat că, având în vedere că temeiul juridic al acţiunii a fost declarat neconstituţional, acţiunea introductivă de instanţă este lipsită de suport legal, nemaiputând fi primită.
Prin Decizia civilă nr. 368/ A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat sentinţa atacată şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, astfel încât temeiul juridic al acţiunii reclamantului, nu mai poate constitui o bază legală pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.V., formulând următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate în raport de care a respins acţiunea, aceasta fiind aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
O interpretare contrară este de natură să încalce principiile egalităţii de tratament în faţa legii şi al nediscriminării, prin adoptarea unor soluţii juridice diferite în situaţii similare, funcţie de momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
II. Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speţă, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.
III. Instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile A.P.C.E. nr. 1096, nr. 1996 şi 1481/2006, incidente în cauză, precum şi practica judiciară naţională în materie, conform căreia chiar şi ulterior constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cereri similare au fost soluţionate favorabil.
IV. Cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă este prea redus, în funcţie de situaţia de fapt prezentată şi de sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, nereprezentând o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Recursul este nefondat, pentru următoarele motive:
I. Critica conform căreia s-ar fi încălcat principiul egalităţii de tratament şi, corelativ, principiul nediscriminării, nu poate fi reţinută.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
II. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 4 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este afectată.
III. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile A.P.C.E. nr. 1096, nr. 1996 şi 1481/2006, astfel încât nu se poate reţine o încălcarea a acestora, cum greşit susţine reclamantul.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.
IV. Având în vedere considerentele anterior expuse, privind incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica recurentului-reclamant privind cuantumul acestora, nu se mai impune a fi analizată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 368/ A din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 2505/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2502/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
