ICCJ. Decizia nr. 2497/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2497/2012
Dosar nr.37433/3/2009
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 24 septembrie 2009, reclamanta K.I. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, plângere împotriva nesoluţionării notificării din 8 august 2001, transmise conform Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea prin echivalent a imobilului compus din cinci corpuri de casă în suprafaţă de 128 m.p. şi terenul aferent în suprafaţă de 375 m.p., imobil situat în Bucureşti, str. Puişor şi (demolat de către stat, fără despăgubiri), solicitând obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei cu privire la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este moştenitoarea defunctei sale bunici I.A., în calitate de nepoată de fiică. A mai arătat că bunicii săi au dobândit imobilul în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov şi a procesului verbal şi că prin notificarea din 08 august 2001, a solicitat restituirea prin echivalent a imobilului, fără să primească vreun răspuns, în pofida numeroaselor reveniri prin care a solicitat să i se comunice stadiul soluţionării dosarului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 1446 din 22 octombrie 2010, prin care a admis acţiunea, a obligat pârâtul să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării din 08 august 2001, privind imobilul situat în Bucureşti. A fost obligat pârâtul la 4.200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta K.I. a declanşat procedura prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001, depunând notificarea din 08 august 2001, prin intermediul B.E.J. A.B.R.B., iar în urma acestei notificări s-a întocmit dosarul nr. 12019 din 08 august 2001 al Primăriei municipiului Bucureşti.
Prin intermediul notificării, reclamanta a solicitat, în calitate de moştenitoare a defunctei sale bunici materne, măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din 5 corpuri de casă, în suprafaţă de 128 mp şi terenul aferent în suprafaţă de 375 mp, imobil ce a fost situat în Bucureşti str. Puişor, în prezent demolat.
S-a constatat că s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980, fiind în prezent, în totalitate afectat de elemente de sistematizare (trotuar pietonal, carosabil, spaţiu verde aferent acestuia şi reţele edilitare subterane).
Având în vedere că unitatea deţinătoare nu a răspuns notificării în termenul de 60 de zile potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să se pronunţe asupra notificării.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul, ca parte căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul analizării cererii pe fond şi emiterii unei decizii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat apel împotriva sentinţei pe care a considerat-o netemeinică şi nelegală.
Apelanta-reclamantă a invocat excepţia nulităţii apelului pârâtului, susţinând că motivele de apel trebuiau semnate de primarul general şi nu de directorul general.
Prin Decizia civilă nr. 98/ A din 22 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a a respins, ca tardiv formulată, excepţia nulităţii apelului pârâtului. A respins, ca nefondat, apelul Municipiului Bucureşti. A admis apelul formulat de reclamantă şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată, prin care să propună acordarea către reclamanţi de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost obligat pârâtul la 3.430 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, pe excepţia nulităţii apelului (întrucât acesta nu a fost semnat de primarul general ci de directorul general), că invocarea acesteia s-a făcut după închiderea dezbaterilor şi acordarea cuvântului părţilor asupra cererilor de apel.
În privinţa apelului reclamantei, s-a constatat caracterul fondat al acestuia, deoarece din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte doveditoare" din art. 23 al legii, făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei ce îl invocă.
În speţă, este de necontestat că apelanta-reclamantă este moştenitoarea defunctei sale bunici materne, I.A. (potrivit certificatului de moştenitor din 27 august 2009), care a deţinut imobilul ce a fost situat în Bucureşti str. Puişor, preluat de către stat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 152/1980, fiind în prezent, în totalitate afectat de elemente de sistematizare.
Probele administrate nu sunt evazive şi nici contradictorii, nici cu privire la imobilul deţinut de autorul contestatorului la data preluării şi nici cu privire la situaţia juridică actuală a acestui imobil, în legătură cu care s-a formulat notificarea.
S-a reţinut incidenţa celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul soluţionării pe fond a notificării de către instanţă, dar în acelaşi timp, s-a constatat că nu poate fi stabilit în cadrul judecăţii şi cuantumul valoric al despăgubirilor, ce urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului, s-a constatat că nu este fondată critica acestuia vizând imposibilitatea soluţionării notificării de către instanţa de judecată instanţa de judecată întrucât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Aceasta, deoarece prin Decizia în interesul legii menţionată anterior, s-a statuat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată să poată dispune în mod direct asupra cererii de restituire a imobilului, în natură sau prin echivalent.
Nefondate au fost găsite şi susţinerile apelantului privind termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25, în înţelesul dat de Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci când pretinde că este un simplu termen de recomandare, astfel încât depăşirea lui nu putea atrage obligarea unităţii deţinătoare la emiterea deciziei de restituire.
Nici critica acestuia privind greşita obligare la cheltuieli de judecată nu a fost găsită întemeiată, deoarece pârâtul are culpa procesuală potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul Bucureşti, care a formulat următoarele critici:
- În mod greşit s-a apreciat că Municipiul Bucureşti prin Primar general a refuzat soluţionarea cererii transmis de notificator, aceasta urmând să fie rezolvată în momentul în care se va ajunge la analiza şi studiul dosarelor respective.
- Termenul de 60 zile înăuntrul căruia, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare trebuie să se pronunţe, cunoaşte două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Mai mult, Normele metodologice fac vorbire (în pct. 23.1 din HG nr. 498/2003) de necesitatea depunerii unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine probe.
Or, în speţă, reclamanta nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris şi nici nu a făcut dovada existenţei unei astfel de precizări, context în care obligaţia de a emite o dispoziţie de restituire este prematură.
Onorariul avocatului este disproporţionat şi trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor.
Rezultă că instanţa s-a pronunţat extra petita, săvârşind un exces de putere, atunci când a considerat că sunt îndeplinite condiţiile legale referitoare la culpa procesuală a pârâtului.
Suma pretinsă cu titlu de onorariu de avocat a fost acordată de către instanţă în mod arbitrar, în lipsa oricăror dovezi, fără a se arăta ce reprezintă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând caracterul legal al soluţiei din apel.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Susţinând că nu a refuzat soluţionarea notificării, ci doar că nu a ajuns încă, la momentul rezolvării cererii transmise de către reclamantă, recurentul ignoră cadrul în care a fost învestit să se pronunţe asupra pretenţiilor notificatoarei, respectiv, o lege specială de reparaţie, care pentru a-şi atinge funcţia reparatorie a instituit termene scurte pentru transmiterea notificărilor şi pentru rezolvarea acestora.
Or, la mai mult de 10 ani de la data învestirii sale, nesocotind scopul legii şi prevalându-se de propria culpă, recurentul susţine că „încă nu a ajuns la analiza şi studiul dosarului respectiv".
Această atitudine neconformă cu prescripţiile legale a fost sancţionată în mod corect de instanţa de apel atunci când a obligat pârâtul la emiterea dispoziţiei motivate.
Afirmaţia că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 are două date de referinţă de la care poate începe să curgă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, reprezintă o simplă reiterare a textului de lege (art. 25), fără ca recurentul să arate în ce ar consta relevanţa, la speţă, a faptului că sunt astfel reglementate două momente care pot marca începutul curgerii termenului de rezolvare a notificării.
Aceasta, în condiţiile în care documentele justificative ale calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii au fost ataşate notificării transmise în anul 2001.
Tot astfel, susţinerea că persoana îndreptăţită nu ar fi depus „precizarea conform căreia nu mai deţine probe", precizare care în opinia pârâtului îl condiţiona să se pronunţe asupra notificării, este eronată şi se bazează pe o preluare trunchiată a textului din Normele metodologice.
Astfel, potrivit art. 25.1 din HG nr. 250/2007 (recurentul invocând eronat HG nr. 498/2003, în prezent abrogată), pentru a opera o prorogare a termenului de soluţionare a notificării, era necesar ca unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, să comunice faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea dispoziţiei de restituire.
Aşadar, absenţa unei precizări din partea notificatoarei, în sensul menţionat de către recurentul-pârât, nu era de natură să împiedice rezolvarea notificării, întrucât unitatea deţinătoare avea oricum obligaţia să comunice notificatorului dacă aprecia insuficienţa actelor doveditoare.
Critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel are de asemenea, caracter nefondat.
Pe acest aspect, recurentul pretinde total nefundamentat că instanţa s-ar fi pronunţat „extra petita săvârşind exces de putere".
În realitate, instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi acordând, la cererea părţii câştigătoare, cheltuielile de judecată ocazionate de procedura judiciară în apel.
Susţinând că astfel, instanţa ar fi săvârşit un „exces de putere", pârâtul este în eroare asupra accepţiunii acestei sintagme care presupune ca instanţa să exercite funcţii şi să îndeplinească atribuţiuni care depăşesc rolul său jurisdicţional.
Unor asemenea ipoteze, vizând depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, evident că nu-i poate fi asimilată situaţia soluţionării unei cereri de cheltuieli de judecată, critica recurentului fiind total străină aspectelor pe care le subsumează acestui motiv de recurs.
Tot astfel, este nefondată critica potrivit căreia suma reprezentând cheltuieli de judecată ar fi fost stabilită aleatoriu şi în lipsa oricăror dovezi.
În realitate, suma a constat în onorariul de avocat achitat în faza procesuală anterioară, fiind dovedită conform facturii depuse la dosar.
De asemenea, nu poate fi primită critica pârâtului referitoare la faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi nu a redus onorariul avocatului.
Aceasta, întrucât majorarea sau diminuarea onorariilor avocaţiale reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei în faţa căreia are loc prestaţia avocatului şi ca atare, este fără posibilitate de cenzură sub aspectul legalităţii în recurs.
Faţă de considerentele arătate, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în recurs, diminuate conform alin. (3) al aceluiaşi articol (de la 4000 lei la 2000 lei), având în vedere că judecata cauzei s-a făcut la primul termen şi că modalitatea de redactare a motivelor de recurs nu a ridicat probleme de drept complexe care să impună o apărare elaborată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 98/ A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă pe recurentul-pârât la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă K.I., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2502/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2470/2012. Civil. Exequator (recunoasterea... → |
|---|
