ICCJ. Decizia nr. 2502/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2502/2012
Dosar nr.4118/115/2009
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 883 din 19 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă a admis în parte acţiunea reclamantului S.I. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata, către reclamant, a sumei echivalentă în lei a 100.000 euro, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit în urma măsurii administrative a deportării.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul şi autorii săi, respectiv, defunctul S.I., decedat la data de 13 iulie 1988, respectiv, defuncta S.M., decedată la data de 27 iunie 1995, au fost strămutaţi în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, în Bărăgan, prin stabilirea domiciliului obligatoriu fiindu-le cauzate prejudicii atât materiale cât şi morale, cu afectarea dreptului personal nepatrimonial la libertate, a onoarei şi reputaţiei celor strămutaţi, şi având impact negativ asupra vieţii private a familiei.
Instanţa de fond a mai reţinut că, din probele administrate a rezultat că reclamantul întruneşte condiţiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât el cât şi familia sa fiind privaţi de libertate pe o perioadă de 4 ani prin măsura strămutării impusă de autorităţi, apreciind că pentru o reparaţie justă şi dreaptă a suferinţelor îndurate, plata sumei de 100.000 euro este îndestulătoare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că daunele morale sunt prejudicii ce ţin de persoana supusă unui fapt prejudiciabil, iar nu de persoana moştenitorilor acestuia şi că raţiunea acordării de despăgubiri nu trebuie să se constituie într-o îmbogăţire iară justă cauză, ci într-un remediu echitabil şi rezonabil care, oricum, a fost instituit prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009, iar jurisprudenţa C.E.D.O. a consacrat măsura acordării de despăgubiri pentru daune morale în limite decente, şi nu în cuantumul exagerat solicitat în cauză.
Judecarea cauzei a fost suspendată la data de 23 noiembrie 2010 în aşteptarea publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale care a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care a servit ca temei al acţiunii de faţă, fiind repusă pe rol pentru termenul de judecată din 22 martie 2011.
Prin Decizia civilă nr. 632/ A din 22 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârât, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantului.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel a constatat că aceasta nu poate fi primită, întrucât legea specială de reparaţie conferă persoanei îndreptăţite vocaţie la despăgubiri, pentru prejudiciile morale suferite în urma măsurilor administrative abuzive, atât în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitoare a membrilor de familie supuşi aceloraşi măsuri.
Referitor la fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ce au servit ca temei al acţiunii de faţă, şi care, în acest mod, şi-au încetat efectele juridice, lipsind de suport legal o astfel de acţiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.I., formulând următoarele critici:
I. Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii în drepturi şi normele legale în materie, respectiv, cauza a fost soluţionată în primă instanţă la data de 19 mai 2010, anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, situaţie faţă de care Decizia Curţii Constituţionale evocată de către instanţa de apel nu are aplicabilitate în speţă, iar simpla împrejurare că momentul rămânerii definitivă a hotărârii este situat anterior sau ulterior deciziei de neconstituţionalitate arătată, nu constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a litigiilor similare.
O interpretare contrară este de natură să încalce dispoziţiile art. 16 din Constituţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa acestei instanţe în materie.
II. Prin aplicarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, fiind astfel eludate astfel dispoziţiile art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţie şi hotărârile Curţii Europene în materie, a căror prioritate în dreptul intern este consacrată de art. 20 din Constituţie, precum şi Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale care statuează asupra neretroactivităţii legii în materia Legii nr. 10/2001.
III. Prin aplicarea în cauză a efectelor deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte noţiunea de bun aşa cum este consacrată de acest act normativ.
Examinând recursul în raport de excepţia de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale anterior citate, a fost depăşit. Astfel, Decizia civilă nr. 632/ A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 2 mai 2011, după cum reiese din dovada de comunicare aflată la fila 29 dosar apel.
De la această dată a început să curgă termenul de recurs de 15 zile, care s-ar fi împlinit la data de 18 mai 2011.
Calea de atac a fost declarată însă la data de 23 mai 2011, conform ştampilei de înregistrare aplicată de instanţa de apel pe cererea de recurs (dosar I.C.C.J.), recursul nefiind depus prin poştă.
Nu se pot reţine susţinerile recurentului-reclamant, conform cărora prezenta cale de atac a fost declarată la data de 17 mai 2011, deci în interiorul termenului de recurs, plicul conţinând memoriul de recurs aflându-se posibil ataşat la unul din celelalte două dosare aflate pe rolul acestei instanţe, respectiv, dosar nr. 343/115/2010 şi dosar nr. 4104/115/2009, întrucât, din verificările efectuate, s-a constatat o situaţie contrară.
Astfel, în dosarul nr. 343/115/2010 nu se regăseşte un asemenea plic, iar în respectiva cauză apărătorul recurentului-reclamant a depus o precizare similară, privind termenul de declarare a căii de atac, susţinând că plicul conţinând recursul declarat în acel dosar s-ar afla ataşat la prezenta cauză, ceea ce, evident, nu corespunde realităţii.
Pe de altă parte, în dosarul nr. 4104/115/2009, există un plic ataşat memoriului de recurs, a cărui dată însă este 20 mai 2011 şi nu 17 mai 2011, cum în mod greşit susţine recurentul-reclamant, prin apărător, dată ce se situează în afara termenului de recurs incident în prezenta cauză.
În atare situaţie, se constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menţionat, împrejurare faţă de care, dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei de tardivitate, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.
Pentru aceste considerente, recursul urmează a fi respins, ca tardiv formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva deciziei nr. 632/ A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2503/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2497/2012. Civil → |
|---|
