ICCJ. Decizia nr. 275/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 275/2012
Dosar nr. 3086/85/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 39 din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 422 din 29 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu. A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capătul de cerere referitor la plata daunelor morale. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A respins apelul declarat de reclamantul P.D.S. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub dosar nr. 3086/85/2009, astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamantul P.D.S. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii arestării, în perioada 22 decembrie 1950 – 01 decembrie 1954 pentru „manifestări contrarevoluţionare şi propagandă în favoarea americanilor" şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.260.000 lei (echivalentul a 300.000 Euro) cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 422/2010, Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul politic al măsurii arestării aplicată reclamantului, în perioada 22 decembrie 2950 - 01 decembrie 1954, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 630.000 lei cu titlu de daune morale, reţinând următoarele:
Reclamantul P.D.S. a fost privat de liberate începând cu 22 decembrie 1950, când a fost arestat în timp ce era soldat, până la data de 1 decembrie 1954 când a fost pus în libertate, fiind cercetat pentru „manifestări contrarevoluţionare şi propagandă în favoarea americanilor", fără a fi trimis în judecată şi condamnat.
Măsura arestării şi durata acesteia au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv adresa nr. 1325/1998 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare şi copia dosarului din arhiva operativă a M.A.I. cu nr. 13.388 eliberat de C.N.S.A.S. I s-a întocmit o fişă matricolă penală şi a fost supus cercetării pe motiv că s-a făcut vinovat de „manifestări contrarevoluţionare prin scrierea pe un citat al tov. S. – AMERICA", fiind catalogat fiu de chiabur, element duşmănos regimului, căutând să facă propagandă în favoarea americanilor, manifestări faţă de care „nu merită să facă parte din rândul militarilor R.P.R." conform referatului din 22 februarie 1951 şi fişei personale întocmită în aceste împrejurări.
În mod evident privarea de libertate timp de aproximativ 4 ani suferită în închisoare şi la detaşamentul de muncă DR nr. 2 a avut caracter politic, drept pentru care reclamantul este şi membru al A.F.D.P.R., beneficiind de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, prin Decizia nr. 22 din 26 mai 1998 prin care se reţine „situaţia, privat de libertate în locuri de detenţie".
Pentru aceste motive s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a constatat că s-a făcut dovada că în această perioadă s-a îmbolnăvit de ulcer duodenal conform biletului de ieşire din spital din 12 iulie 1952, iar din depoziţiile martorilor audiaţi rezultă că arestarea reclamantului a afectat şi pe părinţii acestuia, care au suferit deopotrivă pentru situaţia grea în care a fost adus fiul lor, că reclamantul era într-o stare jalnică atunci când s-a întors acasă, era bolnav, că mult timp după aceea a trăit cu teamă şi nesiguranţă şi nu şi-a mai putut continua studiile pentru a-şi face o carieră, deşi era pasionat de electronică.
În acest context s-a constatat că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe perioada arestării cât şi ulterior de-a lungul vieţi, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât a beneficiat doar de o indemnizaţie de 18 lei/lună acordată începând cu 1 iunie 1998 în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
În soluţionarea apelului declarat în cauză, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi au fost declarate neconstituţionale prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, la momentul pronunţării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale celor ce au suferit condamnări/măsuri administrative politice a fost declarat neconstituţional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a aplicării acestuia.
În consecinţă, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretenţiilor reclamantului.
În ceea ce priveşte caracterul politic al măsurii arestării reclamantului, susţinerile apelantului pârât sunt nefondate, la dosar existând suficiente elemente în funcţie de care instanţa şi-a format convingerea. Pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu este obligatoriu ca reclamantul să fi suferit o condamnare cu caracter politic, astfel cum susţine apelantul pârât, fiind suficient ca faţă de acesta să fie luată şi o măsură administrativă cu caracter politic. Pe de altă parte, potrivit aceleiaşi legi, pe lângă situaţiile în care o condamnare are de drept caracter politic, sunt situaţii în care instanţa este cea care stabileşte dacă poate sau nu să aibă un astfel de caracter o condamnare sau măsură administrativă.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) persoanele condamnate penal, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată, iar la alin. (2) se menţionează că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 1 alin. (3) prevede că, de asemenea, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că arestarea reclamantul s-a dispus pentru activitatea subversivă a acestuia, astfel că în mod corect s-a reţinut caracterul politic al măsurii luate faţă de el.
Schimbarea temeiului de drept în apel nu este posibilă raportat la art. 294 C. proc. civ., în calea de atac instanţa fiind ţinută să verifice dacă instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la ceea ce a invocat reclamantul la fond, textul legal invocat fiind fără echivoc în acest sens.
Apelantul reclamant a solicitat cheltuieli de judecată prin cererea de apel, însă faţă de soluţia pronunţată şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., nu este îndreptăţit la acestea şi nici nu s-a făcut dovada acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.D.S., criticând-o, în esenţă, pentru următoarele motive:
1. Nu s-a arătat textul legal care conferă judecătorului facultatea de a respinge apelul cu motivarea că apelantul a completat temeiul juridic în susţinerea cererii, invocând dispoziţiile Tratatelor internaţionale la care România este parte, jurisprudenţa C.E.D.O. şi justificând totodată dreptul cuvenit prin prisma acestor dispoziţii.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin care s-au invocat dispoziţii din legislaţia europeană şi internaţională, iar faţă de motivarea Curţii Constituţionale a completat temeiul juridic al cererii sale şi cu dispoziţiile legislaţiei europene şi internaţionale.
Legea nu interzice părţilor completarea temeiului juridic de drept substanţial al cererii, iar obligaţia procedurală de a încadra starea de fapt în starea de drept reprezintă însăşi raţiunea existenţei statutului de judecător.
2. Nu s-au arătat motivele pentru care tratatele internaţionale, care recunosc dreptul la despăgubirile solicitate, nu au prioritare faţă de legislaţia internă şi pentru care nu s-a dat efect prevederilor Legii nr. 221/2009, incidentă la data promovării cererii de chemare în judecată.
Nu i s-a permis astfel accesul efectiv la un proces echitabil, întrucât raportul juridic este cârmuit sub imperiul legii sub care s-a născut.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 la care s-a făcut trimitere, fără a i se dea efect, s-au făcut referiri la tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 sunt şi astăzi incidente speţei de faţă.
Chiar în situaţia în care ar fi fost abrogată legea sub imperiul căreia s-a născut raportul juridic de drept material, judecătorului îi este interzis să refuze să judece sub cuvânt că legea nu prevede .
Analizând Decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea celor ce succed:
1. După cum rezultă din motivarea deciziei de apel, s-au indicat dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., care prevăd că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. Soluţia pronunţată pe fondul litigiului de către instanţa de apel va fi confirmată de instanţa de recurs, avându-se în vedere Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 (M. Of., nr. 789/7.11.2011), prin care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale, că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile C.E.D.O., cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de „bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din C.E.D.O.
Noţiunea de „bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F., M., G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă", iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din C.E.D.O., nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de C.E.D.O., prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul situaţiei în care se află reclamantul recurent constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Aplicând Decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum sentinţa primei instanţe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
În consecinţă, constatând că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.D.S. împotriva deciziei civile nr. 39/2011 din 03 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 276/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 272/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
