ICCJ. Decizia nr. 2534/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2534/2012
Dosar nr. 11880/2/2010
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a civilă, sub nr. 39927/3/2007 la data de 15 noiembrie 2007, reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general, B.G. şi B.O., solicitând instanţei să se constate o soluţie negativă dată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general cererii formulate prin notificarea din 14 august 2001, cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din Bucureşti, soluţie negativă rezultând din nesoluţionarea cererii în termenul prescris de lege; deposedarea abuzivă a părintelui reclamanţilor, M.I., prin naţionalizarea dispusă în temeiul Decretului nr. 92/1950, obligarea pârâţilor B.G. şi B.O. să le lase în deplină proprietate şi liberă posesie apartamentul şi garajul.
Prin sentinţa civilă nr. 537 din 14 martie 2008, Tribunalul a respins excepţiile puterii de lucru judecat şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a admis acţiunea reclamanţilor, a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, pârâţii B.G. şi B.O. în limitele contractului de vânzare – cumpărare din 21 ianuarie 1997, iar pentru restul, pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Prin decizia civilă nr. 361 din 28 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii pârâţi B.O. şi Municipiul Bucureşti prin primarul general, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii referitoare la respingerea excepţiilor.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei a fost admis prin decizia civilă nr. 4553 din 17 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă şi proprietate intelectuală, decizia atacată fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti. Prin încheierea din 23 aprilie 2010 a fost introdus în cauză B.R., moştenitorul defunctei B.O.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de admitere a apelului şi de schimbare a sentinţei atacate pe un singur considerent, acela al epuizării mijloacelor procesuale de valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilului de către reclamanţi care au apelat la procedura Legii nr. 10/2001, obţinând dispoziţia nr. 9203/2007 emisă de către Municipiul Bucureşti, despre care recurenţii pretind că nu există. Or, atare critică semnifică faptul că instanţa de apel, în mod greşit, nu a procedat la analizarea motivelor de apel şi nu a cercetat, în aceste condiţii, fondul cauzei, susţineri ce pot fi circumscrise excepţiei de procedură a nulităţii hotărârii recurate, în aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că notificarea formulată de către reclamanţii din cauză, în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din imobilul situat în Bucureşti, precum şi a părţilor comune din imobil, aferente acestui apartament, nu a fost încă soluţionată, dat fiind faptul că procedura administrativă este suspendată până la soluţionarea acţiunii în revendicare imobiliară. Rezultă că nu s-a emis vreo dispoziţie administrativă în soluţionarea acestei notificări, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei de apel, iar dispoziţia nr. 9203/2007 menţionată în decizia recurată nu există.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că o atare menţiune, în absenţa unei asemenea dispoziţii, ce s-a dovedit că nu există în materialitatea ei, ca răspuns la notificarea reclamanţilor, este rezultatul unei greşeli de judecată ce a determinat necercetarea motivelor de apel, astfel cum au fost formulate. Chiar dacă recurenţii au indicat, drept temei al motivelor de recurs, cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., împrejurarea motivării deciziei de apel printr-un singur argument, străin de natura cauzei, echivalează cu nemotivarea deciziei. În absenţa unui element esenţial din cuprinsul oricărei hotărâri judecătoreşti, astfel cum prevede art. 261 C. proc. civ., respectiv considerentele de fapt şi de drept ale deciziei, hotărârea pronunţată în aceste condiţii este nulă, iar neregularitatea săvârşită nu poate fi remediată în alt mod decât prin anularea deciziei, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu poate fi exercitat controlul judiciar de legalitate al unei soluţii ale cărei considerente nu au fost expuse în motivarea deciziei. Excepţia lipsei calităţii procesuale active reiterată în această fază procesuală urmează să fie soluţionată cu ocazia rejudecării apelului.
În rejudecare, Curtea de Apel, prin decizia nr. 343 din 28 martie 2011, a admis apelurile pârâţilor Municipiul Bucureşti şi B.R. şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, pentru considerentele ce urmează.
Motivul de apel referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare nu este întemeiat. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului. De asemenea, în dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Astfel, în ipoteza respingerii acţiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 C. civ. în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la a schimba natura juridică a acţiunii în revendicare, transformând-o în acţiune personală imobiliară, încălcând, astfel, principiul disponibilităţii procesului civil şi accesul la un proces echitabil judecat de o instanţă independentă.
În acest sens, în ceea ce priveşte asigurarea accesului la justiţie, în Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în Cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanţilor existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care acea cale nu este efectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanţă pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este efectivă.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, iar dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Motivul de apel referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat este, de asemenea, neîntemeiat. Prin decizia civilă nr. 189/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, soluţie menţinută prin decizia civilă nr. 1920/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care s-a modificat în parte decizia tribunalului, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare. Astfel, acţiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, situaţie în care, având în vedere că în primul proces nu a fost soluţionat fondul cauzei, autoritatea de lucru judecat nu poate opera.
În încheierea din 17 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consemnat invocarea, de către pârât, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, susţinută prin invocarea neconcordanţelor existente în procesul verbal de Carte Funciară din 28 octombrie 1946, depus la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a constatat că prin decizia nr. 1468/2003, Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, a anulat sentinţa apelată, reţinând cauza în vederea evocării fondului, a constatat că reclamanţii şi-au dovedit calitatea procesuală activă cu actele de stare civilă, cele privind proprietatea autorilor lor şi cu certificatele de moştenitor. Această soluţie a fost menţinută prin decizia civilă nr. 1920/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. Pentru considerentele expuse în decizia respectivă, aflată la fila 41 din dosarul tribunalului, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamanţilor, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor şi faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil. În consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor nu este întemeiată, calitatea procesuală a acestora fiind stabilită irevocabil prin decizia menţionată pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamanţilor a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că noţiunea ";bunuri"; poate cuprinde atât ";bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o ";speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O. 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o ";valoare patrimonială"; decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existenţa unui ";bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o ";valoare patrimonială";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza de faţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Decizia civilă nr. 1920/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, menţionată mai sus, deşi constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un ";bun actual"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii s-ar putea prevala.
Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
Prin urmare, trebuie concluzionat că reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiţi, însă, pentru considerentele arătate, ei nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a apartamentului.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că practica judiciară a statornicit preferarea, în cadrul acţiunii în revendicare, a titlului autorului care ar fi triumfat într-o acţiune în revendicare, în speţă autorul reclamanţilor, titular al dreptului de proprietate al imobilului naţionalizat în temeiul actului de vânzare-cumpărare.
Se mai arată că imobilul a fost naţionalizat, prin Decretul nr. 92/1950, ca aparţinând vânzătorilor către părinţii noştri a acestuia, adică pe numele de S.H., potrivit adresei din 2 decembrie 1998 eliberată de SC H. SA, aflată la dosar.
La data naţionalizării, părinţii reclamanţilor erau proprietarii apartamentului de mai bine de un an, aşa încât preluarea imobilului în patrimoniul statului a fost făcută fără un titlu valabil şi pentru că tatăl lor era muncitor fiind exceptat de la măsura naţionalizării.
La apariţia Legii nr. 112/1995, recurenţii s-au adresat Primăriei sector 1 Bucureşti, solicitând restituirea în natură a apartamentului, cerere nesoluţionată.
Pârâţii deţin imobilul dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea art. 1 din lege.
Dobândind apartamentul de la un non proprietar, de la un detentor precar, actul de cumpărare nu are un efect translativ de proprietate întrucât vânzătorul nu era proprietar şi nu putea transmite ceea ce nu-i aparţinea.
Contractul care se refera la transmiterea de către stat către un terţ a bunului, nu-l poate afecta pe adevăratul proprietar întrucât, potrivit prevederilor art. 973 C. civ., convenţiile nu au efect decât între părţile contractante.
Restituirea în natură se impunea în lumina dispoziţiilor legale referitoare la protecţia dreptului de proprietate - art. 41 din Constituţie, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 480 C. civ.
Art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 dispune ca persoana îndreptăţita are dreptul doar la masuri reparatorii în echivalent dacă imobilul de care a fost deposedată a fost înstrăinat.
Dispoziţia invocată, derogatorie şi opusă regulii generale instituite prin art. 9 din actul normativ nu este incidentă cauzei şi asta pentru că:
Art. 1 din Legea nr. 112/1995, temeiul legal al înstrăinării, circumscrie aplicabilitatea actului normativ - vinderea caselor aflate în patrimoniul statului - doar la imobilele preluate de stat cu titlu.
Textul citat, modalitatea subliniată mai sus, a fost adoptat, urmare a deciziei nr. 73/1995 pronunţată de Curtea Constituţională care a apreciat că a considera valabilă înstrăinarea de către stat a imobilelor deţinute fără titlu valabil ar echivala cu învestirea actului de înstrăinare cu valoarea unui act de expropriere a adevăratului proprietar.
Constatând nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 ce a fixat temeiul de aplicare a actului normativ dar şi cadrul legal aplicabil cauzei se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului şi, pe fond, menţinerea soluţiei instanţei de fond.
Intimatul B.R., prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (3) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Preliminar, Înalta Curte, arată că îşi însuşeşte în integralitate considerentele instanţei superioare de fond.
Soluţionarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii nu urmează regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, ci regulile rezultate din aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Sub acest aspect, decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009 obligatorie pentru instanţe de la data publicării, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., este pe deplin aplicabilă în speţă.
Prin decizia nr. 33/2008, în urma admiterii recursului în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au stabilit următoarele:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială";.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, „respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
În legătură cu existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi dreptul comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunţat.
S-a apreciat, în aceeaşi decizie, că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios.
În ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului Înalta Curte a reţinut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată, că existenţa legii speciale nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca şi reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În raport de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), reclamanţii nu au un „bun"; în sensul Convenţiei, de natură să determine îndreptăţirea sa la obţinerea imobilului în natură de la pârât.
Aprecierea existenţei unui „bun"; în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual";, cât şi a unei „speranţe legitime"; de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun";.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual";, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual"; există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141, 142 și 143).
Urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, în cazul în care a apelat la dispoziţiile acesteia.
Reclamanţii nefiind titularii unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, nu au un drept la restituire care să îl îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.
Instanţa de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că „speranţa de a se recunoaşte supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).
Cu alte cuvinte, Convenţia nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat şi-a asumat o asemenea obligaţie, concretizată cel puţin „într-o speranţă legitimă"; de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul reclamantului pentru considerentele deja arătate.
Aşadar, critica reclamanţilor referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor Codului civil şi a blocului de convenţionalitate este vădit nefondată câtă vreme aceştia, aşa cum s-a arătat nu pot obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale.
Astfel, cum s-a reţinut şi în etapa devolutivă a procesului, reclamanţilor nu li s-a recunoscut un drept de restituire a apartamentului, deoarece prin decizia nr. 1920/2005 a Curţii de Apel Bucureşti se constată doar aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950 nu şi dreptul la restituirea bunului.
Solicitarea reclamanţilor de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtului, a fost respinsă prin aceeaşi decizie.
Drept urmare, cererea reclamanţilor de a se constata încălcarea încălcării dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 în temeiul căreia s-a încheiat contractul nu poate fi primită, căci s-ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a statuat încheierea actului de înstrăinare ce constituie titlul de proprietate al pârâtului cu respectarea normelor legale incidente.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. împotriva deciziei civile nr. 343/A din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2531/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2583/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
