ICCJ. Decizia nr. 249/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 249/2012
Dosar nr. 4338/99/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 mai 2010 pe rolul Tribunalului Iaşi - secţia civilă, reclamantul M.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice suma de 820.000 lei, cu titlu de daune morale şi suma de 5.000 lei, cu titlu de daune materiale.
În fapt, reclamantul a susţinut că, prin sentinţa penală nr. 102 din 26 februarie 1957 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Iaşi, pronunţată în dosar nr. 25/1957, a suferit o condamnare cu caracter politic de trei ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 327 alin. (3) şi art. 157, cu aplicarea art. 25 alin. (1) C. pen. din 1936 (republicat în M. Of., Partea I nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare). Prin aceeaşi sentinţă a mai fost condamnat la un an închisoare corecţională pentru infracţiunea de deţinere de muniţie, în temeiul art. 12 lit. b) alin. (2) din Decretul nr. 163/1950. În baza art. 101 C. pen. s-a dispus cumulul juridic al acestor pedepse, urmând să execute pedeapsa finală, de trei ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională.
Reclamantul a mai susţinut că a executat integral pedeapsa închisorii, între 6 octombrie 1956- 4 octombrie 1959 la Penitenciarul Gherla şi că, în momentul eliberării din detenţie, i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Fundata, raionul Slobozia, regiunea Bucureşti, de unde a fost pus în libertate la data de 4 octombrie 1962, dată de la care s-a întors în localitatea natală, Comarna.
Prin sentinţa civilă nr. 1877 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Curtea de Apel Iaşi - secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 11 din 21 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot şi a respins acţiunea formulată de reclamant; a fost respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Însă, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. civ. sunt neconstituţionale.
Pentru a statua astfel, Curtea Constituţională a reţinut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, aceste dispoziţii, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază şi-au încetat existenţa după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României ca urmare a necorelării lor cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament.
Instanţa de apel a mai reţinut că, este adevărat ca deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor şi că, în prezenta cauză, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunţarea sentinţei apelate, însă reclamantul nu dobândise o speranţă legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., cauza Slavov contra Bulgariei, ,,dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia";.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.V., fără să indice vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, chiar dacă Curtea Constituţională a hotărât că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, stabilite prin Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile, consideră că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea principiului egalităţii de tratament şi a principiului securităţii raporturilor juridice în societate.
A mai susţinut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că dreptul recunoscut de art. 14 din Convenţie trebuie calificat ca fiind şi un „drept la egalitate”, deoarece egalitatea şi nediscriminarea sunt noţiuni echivalente, iar ideea de egalitate trebuie interpretată în sensul protejării persoanelor aflate în situaţii asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit.
Astfel, recurentul a arătat că hotărârea Curţii Constituţionale şi O.G. de limitare a cuantumului despăgubirilor morale încalcă art. 14 din Convenţie şi, în consecinţă, nu sunt aplicabile, deoarece îl pun într-o situaţie discriminatorie faţă de persoanele care au formulat cereri în temeiul Legii nr. 221/2009 şi au obţinut hotărâri irevocabile, fiind despăgubiţi pentru prejudiciile morale suferite.
Totodată, recurentul a arătat că a fost încălcat şi principiul securităţii raporturilor juridice în societate, având în vedere că legea trebuie să confere stabilitate şi predictibilitate pentru raporturile juridice.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 11 din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi - secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 247/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 250/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
