ICCJ. Decizia nr. 2616/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2616/2012
Dosar nr. 22604/3/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă la data de 27 septembrie 2009, sub nr. 22604/3/2009, reclamanţii B.A.E. şi G.D.K. au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând obligarea pârâtei să emită dispoziţie de restituire în natură pentru suprafaţa de 12.645 m.p. teren situat în intravilanul comunei Ciolpani, judeţul Ilfov (fostă comuna Cioflinceni), identificat conform raportului de expertiză ing. C.G.
Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 826 pronunţata la data de 11 iunie 2010, a respins cererea, ca fiind rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere faptul că unitatea deţinătoare R.A.-A.P.P.S. a emis decizia nr. 124 din 25 martie 2004, îndeplinindu-şi obligaţia stabilită de lege, de a răspunde motivat la notificarea solicitanţilor.
Prin decizia mai sus menţionată, pârâta le-a respins reclamanţilor notificarea, însă, în condiţiile în care aceştia nu au înţeles să atace sau să critice această decizie, deşi a fost acordat şi termen în acest sens, Tribunalul a apreciat că nu poate analiza, pe fond, decizia şi notificarea, din oficiu.
Împotriva sentinţei anterior menţionată au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând instanţei de apel să desfiinţeze hotărârea şi să trimită cauza la aceeaşi instanţă, în vederea judecării pe fond.
Prin decizia civilă nr. 299/A din 23 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
Curtea a reţinut că, în mod nefondat, susţin apelanţii că nu au avut cunoştinţă de termenul de judecată în fond a cauzei, cât timp, din actele dosarului, rezultă că, la termenul de judecată din 20 aprilie 2010, au fost reprezentaţi în instanţă de avocat, primind în cunoştinţă termenul din 1 iunie 2010, când prima instanţă a declarat dezbaterile încheiate.
Oricare dintre părţi, prezentă la dezbateri la un termen, nu va mai fi citată pentru termenele ulterioare, fiind presupusă că, odată ce a fost prezentă la un termen, ea le cunoaşte şi pe următoarele, ceea ce face ca partea sau părţile respective să aibă obligaţia de a se prezenta la judecată, fără a mai fi necesară citarea lor în acest scop.
Nefondată este şi critica apelanţilor în ceea ce priveşte faptul că decizia nr. 124 din 25 martie 2004, de respingere a notificării lor, nu a fost procedural comunicată nici reclamanţilor, nici avocatului acestora, deoarece, la rubrica „calitatea primitorului”, este menţionat „secretară”, dar avocatul nu avea nicio secretară, primindu-şi singur corespondenţa.
Procesul-verbal încheiat de agentul procedural este un act oficial, cu valoare de act autentic, care face dovada deplină până la înscrierea în fals, cu privire la constatările personale ale agentului.
Cât timp, în cauză, nu s-a făcut dovada că menţiunile cuprinse în procesul-verbal contestat nu sunt reale, susţinerile apelanţilor nu pot constitui un argument suficient, care să-i îndreptăţească să pretindă că nu le-a fost comunicată decizia mai sus menţionată în termen legal.
Aceleaşi considerente a avut în vedere instanţa de apel şi când a analizat susţinerile apelanţilor privind necomunicarea legală a adresei din 13 septembrie 2005, emisă de pârâta.
Cât priveşte critica apelanţilor privind greşita respingere a cererii ca rămasă fără obiect, în cauză, nu s-a făcut dovada respectării, de către apelanţii-reclamanţi, a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
Totodată, alin. (4) din acelaşi articol prevede că „în cazul în care dispoziţia motivată de soluţionare a cererii de restituire în natură este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită, în funcţie de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziţia va adopta o poziţie procesuală raportată la acestea. De asemenea, entitatea care a emis dispoziţia va decide, motivat, de la caz la caz, dacă va exercita căile de atac prevăzute de lege, în cazul soluţiilor date de instanţele de judecată”.
Argumentarea apelanţilor în sensul că, în condiţiile în care nu li s-a comunicat decizia nr. 124 din 25 martie 2004, de respingere a notificării lor, s-au adresat instanţei pe calea dreptului comun, revendicând acelaşi imobil în dosarul civil nr. 31799/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru a preveni încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi privită decât ca o încercare a acestora de repunere în termenul de formulare a contestaţiei.
Prin adresa înregistrată la R.A. A.P.P.S., sub nr. 8674 din 06 septembrie 2005, G.Z. şi B.A.E., reprezentate de avocat M.C.V., au solicitat, în temeiul prevederilor Legii nr. 247/2005, restituirea în natură a aceluiaşi teren, şi emiterea deciziei de restituire.
Mai mult decât atât, având în vedere faptul că, între părţi, s-au purtat alte două litigii, cu privire la acelaşi imobil, obiect al pricinii deduse judecăţii, apelanţii au avut posibilitatea de a cunoaşte finalitatea demersului lor judiciar şi din apărările pe care intimata-pârâtă le-a formulat în cadrul acţiunii în revendicare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.A.E. şi G.D.K., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Critica formulată în legătură cu neregularităţile legate de judecata la prima instanţă nu se referea numai la devansarea termenului din 15 iunie 2010 în 01 iunie 2010, ci şi la acordarea, de către instanţă, cu uşurinţă a nenumărate termene anterioare atât pentru refuzul de depunere completă a documentaţiei de către pârâtă, pentru inserarea de date nereale la fila 4 a întâmpinării, unde se solicita menţinerea, prin sentinţă, a unei cu totul alte dispoziţii decât dispoziţia nr. 124 din 25 martie 2004. În condiţiile în care prima instanţă a fost foarte permisivă cu pârâta, trecerea la judecată în lipsa reclamanţilor şi a avocatului acestora a fost, cel puţin, excesivă. Nu este exclus ca împrejurări cu totul exterioare cauzei să fi interferat necuvenit cu judecata cauzei, sens în care se vor depune înscrisuri.
2. Instanţa de apel nu a analizat criticile formulate de reclamanţi în legătură cu necomunicarea deciziei nr. 124 din 25 martie 2004 şi nici dovezile produse în susţinerea acestor critici, pe care recurenţii le reiterează.
a. Decizia nr. 124 din 25 martie 2004, de respingere a notificării reclamanţilor, nu a fost procedural comunicată nici părţilor, nici avocatei acestora. Procedura de comunicare din data de 30 martie 2004 nu este semnată de avocatul reclamanţilor, recurenţii solicitând să se compare semnătura avocatului de pe anexa nr. 1 la concluziile scrise din 15 iunie 2010 cu semnătura de pe AR-ul doveditor al procedurii de comunicare, anexa nr. 2 la acele concluzii. La rubrica „calitatea primitorului” este menţionat „secretară”, dar avocatul nu avea nicio secretară, primindu-şi singur corespondenţa. Prin urmare, dovada comunicării deciziei nr. 124/2004 nu este făcută nici pentru reclamanţi, nici pentru avocatul acestora.
b. Nici adresa din 13 septembrie 2005 a pârâtei, prin care reclamanţilor, în urma cererii formulate în baza Legii nr. 247/2005, li se aducea la cunoştinţă că deja s-a emis şi comunicat decizia nr. 124/2004, nu a fost procedural comunicată reclamanţilor, prin avocatul acestora. AR-ul ce constituie dovada procedurii de comunicare, anexa 3, nu poartă semnătura avocatei, nici ştampila biroului de avocatură.
Faptul necomunicării deciziei nr. 124/2004 către reclamanţi, direct acestora sau prin avocat, rezultă şi din următoarele împrejurări:
- o nouă cerere de restituire a imobilului formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 247/2005 ar fi fost lipsită de sens în condiţiile în care decizia din 2004 ar fi fost comunicată în mod procedural;
- nefolosirea, de către pârâtă, a deciziei în alte litigii intervenite între părţi, în legătură cu acelaşi bun.
Reclamanţii au administrat dovada contrară celor constate prin procesul verbal întocmit de agentul constatator, în sensul că menţiunile cuprinse în proces nu sunt reale, că semnătura nu aparţine avocatului, că avocatul nu avea la sediu nicio persoană cu calitatea de „secretar”, că parafa avocatului nu este aplicată, ceea ce implică înscrierea în fals.
În mod tacit li se reproşează reclamanţilor că nu au formulat eventual o plângere penală împotriva autorilor falsului şi celor care uzează constant de fals, dar nerealitatea celor atestate în procesul verbal contestat se coroborează şi cu utilizarea, de către pârâtă, la prima instanţă a unor alte înscrisuri oficiale care atestau situaţii nereale.
Mai mult, pârâta a uzat de înscrisuri oficiale cu un conţinut nereal chiar şi în noua acţiune pe drept comun din dosarul nr. 31799/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, în dosarul respectiv, rămânând în cele din urmă un singur înscris fals, din care rezulta că au fost acordate despăgubiri pentru imobilul solicitat, prin hotărârea nr. 105 din 14 octombrie 1997 a Comisiei judeţului Ilfov pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, că R.A. A.P.P.S. a solicitat comunicarea cuantumului acestora, prin adresa nr. 5542 din 18 octombrie 2001, care nu i-a fost transmis.
În realitate, reclamanţii nu au fost niciodată despăgubiţi în baza vreunui act normativ, iar atestarea din înscrisul emis de pârâtă nu are nicio legătură cu realitatea.
Cel de-al doilea înscris fals, care a dispărut de la dosar, se referea la lipsa de temeinicie a cererii formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, deoarece şi-ar fi primit deja terenul, pentru care au depus cerere în procedura Legii nr. 169/1997, cu toate că, la vremea conceperii înscrisului, Tribunalul Bucureşti invalidase soluţiile pozitive ale Comisiei locale Ciolpani şi Judecătoriei Buftea, în urma recursului pârâtei, cu motivarea că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar nu ale Legii nr. 169/1997.
Într-un astfel de context, al recurgerii sistematice la falsuri şi dezinformări, procedura de comunicare a deciziei nr. 124 din 25 martie 2004 este cu certitudine falsificată, această decizie fiind comunicată abia după acţionarea pârâtei în judecată în prezenta cauză.
3. În circumstanţele de mai sus, invocarea, de către instanţa apel, a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiată pe probe care să creeze convingere, ci doar pe simple prezumţii, trase din neregularităţile comise de pârâtă, chiar cu încălcarea repetată a legii penale.
4. Este greşită şi argumentarea instanţei de apel conform căreia formularea unei acţiuni în revendicare pe drept comun pentru acelaşi imobil nu poate fi privită decât ca o încercare a reclamanţilor de repunere în termenul de formulare a contestaţiei.
Revendicarea pe drept comun are un temei juridic distinct, stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi trebuie văzută ca atare, nicidecum ca cerere de repunere într-un termen prefix. Reclamanţii au dreptul de a deduce unui tribunal independent cererea lor prin care să se tranşeze dacă sunt sau nu proprietari.
5. Cererea (şi nu adresa) înregistrată de pârâtă sub nr. 8674 din 06 septembrie 2005, prin care, invocându-se dispoziţiile Legii nr. 247/2005, se solicita restituirea aceluiaşi imobil, nu are numai semnificaţia dedusă de instanţă din manoperele pârâtei, care deţine terenul fără nici un titlu, ci şi pe aceea că obliga la emiterea unei decizii de respingere sau de admitere, decizie neemisă nici în prezent, sau emisă şi comunicată ca şi decizia nr. 124/2004; aceasta deşi Legea nr. 247/2005 a repus proprietarii în termenul de a cere respectarea drepturilor lor. Dar reclamanţii au depus cerere în baza Legii nr. 247/2005 numai pentru că, la cererea depusă în baza Legii nr. 10/2001, nu au primit niciun răspuns.
6. Argumentul instanţei de apel, în sensul că, din cele două litigii anterioare, purtate între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi imobil, reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte finalitatea demersurilor lor judiciare din apărările pe care pârâta şi le-a formulat în cadrul acţiunii în revendicare, este greşit. În niciunul din dosarele anterioare, pârâta nu a exhibat decizia nr. 124/2004.
7. Instanţa de apel nu a comunicat reclamanţilor şi încheierea de şedinţă din data de 07 decembrie 2010, deşi nu acestora le este imputabilă amânarea pronunţării până la data de 23 decembrie 2010.
La dosarul de apel s-au depus şi concluzii scrise, conţinând analize de detaliu şi argumente complementare, care nu putea fi înlăturate fără o cercetare detaşată şi care nu se regăsesc în considerentele instanţei.
Instanţa nu şi-a motivat,, în realitate, soluţia, ceea ce echivalează cu o nemotivare, pentru că fie a omis argumentele apelanţilor, fie le-a primit numai în parte, fie a omis probele administrate, interpretând greşit chestiunea dedusă judecăţii.
Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel, şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
În drept, cererea de recurs a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare, dar a invocat oral excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii nu poate fi primită, deoarece ar presupune ca toate criticile formulate să nu fie susceptibile de încadrare în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ceea ce nu este ipoteza din speţă, parte dintre susţinerile recurenţilor încadrându-se în motivele de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Criticile care nu au legătură cu soluţia Curţii de Apel sau care nu sunt susceptibile de încadrare vor fi înlăturate de prezenta instanţă conform considerentelor ce se vor arăta.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi de cele enunţate mai sus, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
1. În esenţă, soluţia dată cererii de chemare în judecată, de către instanţa de fond, confirmată prin hotărârea instanţei de apel, s-a fundamentat, raportat la obiectul cererii, pe îndeplinirea, de către pârâtă, a obligaţiei de a răspunde motivat la notificarea formulată de reclamanţi, prin emiterea deciziei nr. 124 din 25 martie 2004, pe care aceştia nu au înţeles să o atace în prezentul dosar, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, Înalta Curte va avea în vedere doar criticile recurenţilor care se referă la soluţia dată cauzei şi la argumentele instanţelor care au stat la baza acestei soluţii, urmând să înlăture susţinerile care nu au legătură cu acestea, ca, de altfel, şi considerentele Curii de Apel care au în vedere aspecte colaterale sentinţei. Aceasta deoarece, în exercitarea controlului judiciar, instanţa de apel este obligată să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei, raportat la soluţia şi considerentele primei instanţe, pe care, în anumite cazuri le poate schimba sau complini, dar cu respectarea limitelor de învestire trasate prin cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel.
În plus, prezenta instanţă va ţine seama că sentinţa nu poate forma obiect direct al recursului, astfel încât nu va examina acele critici din recurs care se referă strict la măsurile procedurale sau la argumentele primei instanţe în soluţionarea cauzei, fără să facă referire la eventualele greşeli de judecată ale Curţii de Apel în analiza hotărârii primei instanţe din punctul de vedere al chestiunilor respective.
Din această perspectivă, susţinerile referitoare la acordarea cu uşurinţă, de către Tribunal, a mai multor termene de judecată, în favoarea pârâtei, în contradicţie cu soluţionarea cauzei, în absenţa reclamanţilor, vizează exclusiv măsurile procedurale ale primei instanţe, recurenţii necriticând decizia sub aspectul verificărilor efectuate de Curte în legătură cu aceste chestiuni.
Singura susţinere a recurenţilor referitoare la decizie, sub acest aspect, vizează o pretinsă deducţie la care ar fi trebuit să procedeze instanţa de apel în legătură cu existenţa criticilor privind un tratament procesual inegal acordat părţilor, de către prima instanţă.
Reclamanţii au arătat, într-adevăr, în cadrul căii de atac sus-menţionate, că au fost acordate „în mod repetat termene pentru depunerea incompletă a documentaţiei ce a stat la baza dispoziţiei”, dar această susţinere nu reprezintă decât un argument în sprijinul motivului de apel referitor la încălcarea regulilor procedurale privind schimbarea termenului de judecată, fără cunoştinţa reclamanţilor, iar nu un motiv de apel de sine-stătător, care să implice rezolvarea lui distinctă.
În consecinţă, nu se poate reproşa Curţii că nu a analizat aceste susţineri, ci a răspuns doar criticii referitoare la necunoaşterea termenului de judecată la care cauza a rămas în pronunţare, de către reclamanţi.
Cât priveşte împrejurările exterioare procesului care ar fi generat soluţia pronunţată, nici această susţinere nu se circumscrie unei critici care să poată fi analizată din perspectiva cazurilor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excedând judecăţii din prezentul dosar.
2. Contrar afirmaţiilor recurenţilor, instanţa de apel a motivat critica din apel referitoare la necomunicarea, în condiţiile legii, a deciziei nr. 124/2004 emisă de pârâtă, reţinând că procedura de comunicare s-a desfăşurat în mod corect, atât timp cât procesul verbal întocmit de agentul procedural în acest scop şi care face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale acestuia nu a fost combătut. Ca atare, sunt respectate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta strict cu privire la motivarea deciziei.
Referitor la susţinerile din recurs, identice cu cele din apel, prin care reclamanţii invocă nereguli, inclusiv de ordin penal, în legătură cu procedura de comunicare a deciziei amintite, acestea sunt nerelevante în soluţionarea cauzei, ca, de altfel, şi problema comunicării deciziei în sine.
Acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum au reţinut şi instanţele anterioare, reprezintă o acţiune directă, prin care reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată în vederea obligării pârâtei să emită decizie de restituire în natură pentru terenul în litigiu, iar nu o contestaţie îndreptată împotriva deciziei nr. 124/2004.
Acţiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, determinat de faptul că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia care formează obiectul cererii de chemare în judecată, prin emiterea deciziei menţionate, nefiind respinsă ca tardivă.
Atât timp cât, în apel, reclamanţii nu au contestat calificarea dată de prima instanţă acţiunii, potrivit obiectului indicat în cerere, nesusţinând că aceasta ar reprezenta o contestaţie la decizie, şi, totodată, având în vedere că soluţia de respingere a vizat obiectul acesteia, iar nu aspectul formulării în termen, chestiunea privind modalitatea legală sau nu, de comunicare a deciziei emise de pârâtă nu prezintă relevanţă şi deci, nu va fi analizată de Înalta Curte.
În acelaşi sens, nu prezintă relevanţă legalitatea comunicării adresei nr. 1236/2005, prin care li se aducea la cunoştinţă reclamanţilor, în urma cererii formulată în temeiul Legii nr. 247/2005, că a fost emisă decizia nr. 124/2004.
În plus, nu se poate reţine că reclamanţii nu au avut posibilitatea să indice un alt obiect al acţiunii, în raport de emiterea deciziei în discuţie, care să transforme acţiunea iniţială directă într-o contestaţie propriu-zisă, întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din moment ce prima instanţă a menţionat, în considerentele sentinţei, că „nici după acordarea unui termen special în acest sens, reclamanţii nu au înţeles să atace decizia menţionată”. Or, prin cererea de apel, reclamanţii nu au combătut calificarea dată cererii, de către prima instanţă şi nici acordarea termenului în vederea modificării obiectului cauzei.
Pentru aceleaşi motive, considerentele Curţii de Apel, prin care se analizează legalitatea comunicării deciziei şi adresei emise de pârâtă, sunt nerelevante în soluţionarea cauzei, excedând verificărilor la care această instanţă trebuia să procedeze în ceea ce priveşte sentinţa; prin urmare, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă.
3. Susţinerile din cadrul acestui punct din cererea de recurs nu constituie o critică reală privind aplicarea sau interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, de către instanţa de apel, recurenţii referindu-se de fapt nu la aspecte de legalitate, ci la probe care evidenţiază neregularităţi ale pârâtei în legătură cu comunicarea deciziei şi care comportă argumentele din precedent.
4. În ceea ce priveşte argumentul greşit al Curţii referitor la efectele promovării acţiunii în revendicare asupra termenului de formulare a contestaţiei, susţinerile recurenţilor nu pot fi analizate în cadrul procesual prezent, pentru argumentele arătate mai sus.
Atât timp cât nu se poate reţine că acţiunea de faţă are natura unei contestaţii împotriva deciziei nr. 124/2004, nu interesează problema respectării termenului de formulare contestaţiei şi eventualele incidente legate de acest aspect.
5. Considerentele pentru care reclamanţii au depus cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 247/2005, precum şi efectele produse de acest act normativ în ceea ce priveşte termenul de notificare nu interesează cauza de faţă, care nu are ca obiect această cerere.
De asemenea, prin aceste susţineri, recurenţii intenţionează să argumenteze o dată în plus faptul că nu li s-a comunicat decizia nr. 124/2004, aspect care, cum s-a arătat în mai multe rânduri, este irelevant.
Prin urmare, Înalta Curte nu va ţine seama, în soluţionarea cauzei, de cele arătate mai sus.
6. În egală măsură, nu contează, în rezolvarea cererii de recurs, posibilitatea reclamanţilor de a lua cunoştinţă de decizia în discuţie din alte litigii purtate cu pârâta pentru acelaşi imobil, aspect care, deci, nu va fi analizat.
7. Critica referitoare la greşeala instanţei de apel constând în necomunicarea, către apelanţi, a încheierii de amânare a pronunţării asupra apelului, din 7 decembrie 2010, este neîntemeiată.
Dispoziţiile procedurale nu prevăd comunicarea încheierii de amânare a pronunţării asupra cauzei, care are regimul specific încheierilor, regula fiind aceea că aceste acte procedurale ale instanţei nu se comunică, părţile având obligaţia să ia cunoştinţă de cele consemnate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării din dosar, ca în cazul tuturor celorlalte încheieri.
Referitor la nemotivarea, în considerentele deciziei recurate, a aspectelor menţionate în concluziile scrise depuse la dosar, nici această susţinere nu este întemeiată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivarea în fapt şi în drept care a condus la soluţia adoptată asupra cererilor din dosar, inclusiv argumentele pentru care anumite cereri nu au fost primite.
Concluziile scrise reprezintă o sinteză asupra acestor cereri şi asupra altor aspecte care s-au desfăşurat pe parcursul procesului şi care interesează în soluţionarea cauzei şi nu pot aduce niciun element nou faţă de cererile respective sau măsurile procesuale luate de instanţă.
Prin urmare, atât timp cât argumentele care sprijină soluţia dată cererilor cu care o instanţă a fost învestită trebuie să se regăsească în considerentele ce finalizează procesul respectiv, nu ar avea rost ca motivarea instanţei să vizeze şi concluziile scrise, în care doar se pot relua aceleaşi chestiuni, iar legea procedurală nici nu prevede necesitatea argumentării celor arătate în notele scrise.
Referitor la lipsa motivării deciziei atacate, susţinerile recurenţilor sunt vagi şi nu cuprind critici concrete care să se poată subsuma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., părţile limitându-se să afirme generic că decizia este nemotivată, fără să arate care motiv de apel a fost omis de a fi examinat de către Curte.
În consecinţă, nici aceste susţineri nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată nu sunt întrunite cerinţele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge calea de atac exercitată de reclamanţi, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.A.E. şi G.D.K. împotriva deciziei nr. 299/A din 23 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2587/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2635/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
