ICCJ. Decizia nr. 2548/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2548/2012
Dosar nr. 6759/3/2010
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 05 februarie 2010, reclamanta C.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea acestuia la plata unei despăgubiri în sumă de 250.000 euro, în echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, ca urmare a prejudiciului moral suferit prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 831 din 14 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a respins acţiunea.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţii sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la :a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau, ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005";.
Conform alin. (5) al aceluiaşi articol „acordarea de despăgubiri în condiţiile prev. la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005";.
Tribunalul a reţinut că textele menţionate sunt de strictă interpretare şi nu se pot acorda daune morale şi persoanelor care au fost supuse măsurilor administrative, câtă vreme textul se referă expres la prejudiciul suferit prin condamnare.
S-a reţinut că dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, nu ar fi fost necesară distincţia de la lit. a) şi b) ale art. 5 din actul normativ menţionat. O atare concluzie este ilustrată de alin. (5) al aceluiaşi articol, care se referă la posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale, situaţie în care sunt expres menţionate ambele ipoteze avute în vedere, în mod distinct: bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C.V., care a criticat hotărârea primei instanţe, ca nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevăd posibilitatea acordării de daune morale, atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare către instanţa de fond.
Apelanta a invocat greşita pronunţare a instanţei de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a adus critici referitoare la aprecierea eronată a probelor, precum şi interpretarea greşită a temeiurilor de drept, care au stat la baza formulării acţiunii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 228/A din 02 martie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că pin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Statul Român şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes şi ex nune.
Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectele, pentru viitor, ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României.
Potrivit art. 147 din Constituţie, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituţionalităţii, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care are caracter obligatoriu.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii şi nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.
Împotriva deciziei nr. 228/A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta C.V. invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, şi că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că a învestit instanţa cu soluţionarea prezentei acţiuni anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010 şi ale deciziei sus menţionate a Curţii Constituţionale şi, prin urmare, instanţa de apel a aplicat greşit legea, deoarece aceste dispoziţii nu pot produce efecte, retroactiv.
În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 nu înlătură dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin urmare, recurenta a arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.
De asemenea, recurenta a arătat că intervenţia unei decizii a Curţii Constituţionale într-un proces în curs de desfăşurare ar încălca principiile esenţiale privind stabilitatea şi legalitatea într-un stat democratic, unde puterea judecătorească trebuie să fie independentă şi să se supună numai legii.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva deciziei nr. 228/A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2542/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 255/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
