ICCJ. Decizia nr. 2508/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2508/2012
Dosar nr.2122/100/2010
Şedinţa publică din 4 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1977 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Maramureş a respins acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta B.I., în nume propriu şi în calitate de mandatar al fraţilor săi, M.V.Ş. şi F.J.E., împotriva pârâtului Statului Român, prin M.F.P.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, din motivarea în fapt a acţiunii, din precizările făcute de reclamant, precum şi din probele administrate, că defunctul M.V., decedat la data de 14 ianuarie 2003, a fost prizonier în U.R.S.S., în perioada octombrie 1944-august 1947.
Prima instanţă a mai reţinut că prizonierilor de război nu li se aplică dispoziţiile Legii nr. 221/2009, deoarece această lege se referă la cu totul alte ipoteze, respectiv, la condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 şi că dispoziţiile care reglementau acordarea daunelor morale, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, lipsind de suport legal o astfel de solicitare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.I., în nume propriu şi în calitate de mandatar al fraţilor săi, M.V.Ş. şi F.J.E., arătând că soluţia primei instanţe este netemeinică şi nelegală, întrucât tatăl său, defunctul M.V., a fost prizonier de război în U.R.S.S., fiind astfel îndreptăţit la acordarea daunelor morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, această lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 or, M.V. a fost beneficiar al acestui act normativ, conform Hotărârii nr. 754/1991.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi-a exprimat poziţia procesuală prin întâmpinarea depusă în data de 07 februarie 2011, solicitând respingerea apelului ca nefondat, operantă fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin Decizia civilă nr. 140/ A din 18 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, perioada de prizonierat în U.R.S.S., începută înaintea datei de 6 martie 1945, nu poate fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, neavând niciunul dintre obiectele specifice măsurii administrative cu caracter politic, expres menţionate în cuprinsul art. 3 alin. (1) şi nefiind luată de către organele statului român comunist, după instaurarea acestuia, pentru săvârşirea unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, toate circumscrise unor manifestări de împotrivire, de protest faţă de regimul totalitar comunist instaurat la acea dată.
Referitor la cererea reclamantei de a-i fi acordate despăgubiri cu titlul de daune morale, instanţa de apel a constatat că o astfel de cerere este, în prezent, lipsită de suport legal, consecinţă a publicării în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii B.I., F.J.E. şi M.V.Ş., arătând că în mod greşit instanţele anterioare au apreciat că starea de prizonierat nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât prin art. 5 alin. (4) din lege se stipulează că aceasta se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, act normativ de care a beneficiat şi autorul reclamanţilor, sens în care textul legal a fost în mod greşit interpretat şi aplicat.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, înalta Curte urmează a-l constata ca fiind nul, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., memoriul de recurs nu face referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanţii se limitează la a arăta că „Decizia Curţii de Apel este nelegală, întrucât dispoziţiile Legii nr. 221/2009 se aplică şi persoanelor care au fost luate ca prizonieri sau moştenitorii acestora.." şi că împrejurarea că autorul lor a beneficiat de dispoziţiile Decretului nr. 118/1990 atrage incidenţa în cauză a legii nr. 221/2009.
Indicarea cazului de casare pe care recurenţii-reclamanţi îşi întemeiază calea de atac este necesară, dar nu şi suficientă, întrucât o încadrare formală, dar fără corespondent în realitatea juridică, este sancţionabilă cu nulitatea.
În lipsa indicării punctuale a aspectelor pentru care hotărârea obiect al prezentei căi de atac nu este conformă legii, susţinerile reclamanţilor nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii B.I., F.J.E. şi M.V.Ş. împotriva deciziei nr. 140/ A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2514/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2509/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
