ICCJ. Decizia nr. 2555/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2555/2012
Dosar nr. 37119/3/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 12773 din 7 decembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC A.T.A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA, şi intervenienta D.L.A. şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.235,64 lei penalităţi de întârziere aferente perioadei 17 iulie 2010 – 3 august 2010.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 29.424,35 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 3 august 2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 193.567,29 lei şi a cheltuielilor de judecată, arătând în motivarea cererii că a achitat titularului unei poliţe CASCO valoarea daunelor aduse autoturismului implicat într-un accident rutier produs din culpa intervenientului forţat, care conducea un autoturism pentru care se încheiase poliţă RCA la pârâtă.
Pârâta a refuzat nejustificat plata sumei reprezentând indemnizaţia plătită de reclamantă asiguratului CASCO, deşi, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995 în limita indemnizaţiei plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului său, astfel încât datorează atât suma de 190.331,65 plătită asiguratului său, cât şi penalităţi de întârziere de 3.235,64 lei.
A mai reţinut instanţa de fond că la data de 7 decembrie 2010 reclamanta a depus note de şedinţă prin care a arătat că ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 16 noiembrie 2010, pârâta a achitat suma de 190.331,65 lei cu OP nr. 141, sumă ce reprezintă indemnizaţia de asigurare, motiv pentru care îşi restrânge cuantumul pretenţiilor la plata sumei de 3.235,64 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la data de 17 iulie 2010 la data de 3 august 2010, şi la plata sumei de 29.424,65 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Deşi pârâta a achitat în cursul judecăţii suma pretinsă şi pe care reclamanta i-o solicitase încă din data de 15 iunie 2010, instanţa de fond a apreciat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 20/2008, pârâta avea obligaţia să achite suma datorată în termen de 15 zile, motiv pentru care, în temeiul art. 64 alin. (4) din aceeaşi normă, datorează şi suma de 3.235,64 lei reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1 % pe zi, calculate de la data scadenţei 17 iulie 2010 până la data de 3 august 2010.
Cum pârâta a căzut în pretenţii, potrivit art. 274 C. proc. civ. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamantă, în sumă de 29.424,35 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 378 din 24 octombrie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC A.R.A. SA, cu sediul în sector 3, Bucureşti, în contradictoriu cu intimatele SC A.T. SA, cu sediul în sector 1, Bucureşti şi D.L.A., domiciliată în Ploieşti, împotriva sentinţei comerciale nr. 12773 din 7 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 37119/3/2010.
Instanţa de apel, pentru a pronunţa această decizie a reţinut următoarele:
Reducerea onorariului de avocat în mod arbitrar, doar pentru că instanţa de judecată are acest drept, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., poate fi apreciată ca fiind împotriva principiilor care guvernează dreptul la apărare.
Jurisprudenţa C.E.D.O. care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat în acelaşi sens, respectiv că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Cauza Iacob contra României) şi constituie cheltuielile necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (Cauza Costin contra României).
În speţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamanta a achitat indemnizaţia cu titlu de despăgubire datorată asiguratului şi s-a adresat pe cale administrativă pârâtei în vederea recuperării acestei despăgubiri, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi Ordinului C.S.A. nr. 20/2008, care a refuzat în mod nejustificat să onoreze obligaţiile de plată ce-i reveneau în temeiul dispoziţiilor legale precitate (a se vedea cererea de despăgubire înregistrată la pârâtă la data de 15 iunie 2010 – fila 4 dosar Tribunalul Bucureşti), după cum nu a dat curs nici invitaţiei la conciliere directă, în temeiul art. 7201 C. proc. civ. pentru data de 16 iulie 2010.
După cum, în mod corect, legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că în situaţia în care apelanta pârâtă ar fi avut obiecţiuni cu privire la suma solicitată cu titlu de despăgubire, 190.331,65 lei, acestea urmau a fi făcute în termen de 15 zile de la data primirii cererii de despăgubiri, ceea ce pârâta nu a dovedit că ar fi făcut, astfel încât aceasta era obligată ca în acelaşi termen să efectueze plata despăgubirilor.
Instanţa de apel a reţinut că pârâta a efectuat plata despăgubirilor ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, fiind evidentă culpa procesuală a acesteia care prin atitudinea sa a pricinuit reclamantei cheltuieli suplimentare cu introducerea cererii de chemare în judecată, cheltuieli cu taxa de timbru şi angajarea unui apărător şi că onorariul de avocat a fost achitat, potrivit înscrisurilor doveditoare, cu OP nr. 7111 din 8 octombrie 2010, anterior efectuării plăţii debitului principal de către apelantă .
Aşadar, atitudinea culpabilă a pârâtei care nu a înţeles să achite suma datorată intimatei reclamante în termenul legal prevăzut de Legea nr. 136/1995 şi Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, astfel încât potrivit art. 43 C. com. se află de drept în întârziere din ziua când obligaţia a devenit exigibilă, pricinuindu-i astfel acesteia cheltuieli cu introducerea cererii de chemare în judecată, nu reprezintă o împrejurare exoneratoare de răspundere a pârâtei pentru cheltuielile de judecată suportate de reclamantă cu promovarea acţiunii, inclusiv plata onorariului de avocat al cărui cuantum este stabilit la cca.10 % din valoarea litigiului (19.300 lei + TVA).
Raportat la valoarea evaluabilă în bani, a litigiului, precum şi la munca îndeplinită de avocat, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, onorariul încasat de către avocatul reclamantei se constituie într-o cheltuială necesară reclamantei care a fost făcută de aceasta în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.
Aceste aspecte au fost avute în vedere în mod corect şi de către instanţa de fond care nu a reţinut cele susţinute de către pârâtă şi a obligat-o pe aceasta, faţă de culpa procesuală constatată, la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanta intimată, inclusiv cu onorariul de avocat.
Împotriva deciziei civile nr. 378 din 24 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs pârâta SC A.R.A. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul reducerii onorariului de avocat.
Recurenta – pârâtă critică Decizia atacată pentru nelegalitate sub aspectul menţinerii obligaţiei sale în continuare la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată în cuantum de 29.424,35 lei din care 5.488,35 lei taxă judiciară de timbru şi suma de 23.932 lei onorariu de avocat, susţinând că instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de obiectul pricinii şi de munca prestată de avocat.
Faţă de valoarea pricinii, 190.331,65 lei, sumă achitată de către societatea sa înaintea primului termen de judecată, recurenta – pârâtă susţine că acordarea unui onorariu de avocat în cuantum de 23.932 lei este exagerat, instanţa având prerogativa de a reduce un astfel de onorariu, textul de lege, art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului, însă dreptul de apărare trebuie exercitat cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege.
Recurenta – pârâtă mai susţine că, făcându-se aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistenţă juridică, care îşi produce efecte pe deplin între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuia suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei.
Hotărârea instanţei de apel este în dezacord şi cu jurisprudenţa CEDO, care consideră că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse onorariile de avocat trebuie restituite (recuperate) numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Mai mult, în absenţa unui tablou al onorariilor minimale, criteriile de apreciere a cuantumului onorariului de avocat pot fi cele prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Instanţa de apel nu a făcut o justă apreciere a proporţionalităţii onorariului de avocat cu pretenţiile reclamantei şi cu complexitatea cauzei dedusă judecăţii, ceea ce contravine şi Deciziei nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale dată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea constituţională apreciind că valoarea onorariului trebuie să fie proporţională cu serviciul prestat.
Intimata reclamantă SC A.T.A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, arătând că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Intimata a arătat că în ceea ce priveşte cuantumul onorariului de avocat, acesta nu este excesiv, suma de 23.932 lei (19.300 lei + TVA) achitată fiind un onorariu real şi rezonabil, raportat la valoarea pretenţiilor şi munca depusă de avocat.
De asemenea, a mai arătat intimata, că onorariul de avocat a fost negociat de către reclamantă anterior introducerii cererii de chemare în judecată şi achitat pe parcursul derulării procesului, la data de 8 octombrie 2010, astfel încât efectuarea plăţii de către pârâta apelantă după înregistrarea cererii de chemare în judecată, 16 noiembrie 2010, şi după plata onorariului, nu are nicio relevanţă asupra acestor cheltuieli, pe care partea le datorează, pârâta fiind în culpă procesuală.
Intimata a susţinut că şi procedura administrativ necontencioasă, prevăzută de Legea nr. 136/1995 şi Ordonanţa CSA nr. 20/2008 a fost efectuată tot de către avocat, ca şi procedura de conciliere directă.
În fine, intimata a precizat că, prin raportare la practica instanţei europene, având în vedere şi totalitatea taxelor, impozitelor şi contribuţiilor (31,5% din venituri), precum şi alte cheltuieli pe care avocatul este obligat să le suporte, onorariul achitat nu este exagerat.
Recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele următoare:
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Astfel se constată că, instanţa de apel, faţă de situaţia de fapt corect reţinută de instanţa de fond, în sensul că pârâta SC A.R.A. SA a refuzat în mod nejustificat plata sumei de 190.331,65 lei, reprezentând indemnizaţie plătită de reclamantă asiguratului CASCO, în condiţiile în care, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995 în limita indemnizaţiei plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului său, că aceasta datorează atât suma de 190.331,65 lei plătită asiguratului său, cât şi penalităţile de întârziere de 3.235,64 lei.
Cum pârâta nu a efectuat plata despăgubirilor decât ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv la data 16 noiembrie 2010 (cererea fiind înregistrată la 3 august 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti), este evidentă culpa procesuală a acesteia care, prin atitudinea sa în totală neconcordanţă cu normele legale incidente a pricinuit reclamantei cheltuieli suplimentare cu introducerea cererii de chemare în judecată, cheltuieli cu taxa de timbru şi angajarea unui apărător, iar onorariul de avocat a fost achitat, potrivit înscrisurilor doveditoare, cu OP nr. 7111 din 8 octombrie 2010, anterior efectuării plăţii debitului principal de către pârâtă (16 noiembrie 2010).
Cum potrivit textului de lege enunţat instanţa de judecată poate să reducă onorariul avocatului în raport de valoarea litigiului, dificultatea şi complexitatea muncii depuse de avocat sau volumul de muncă care presupune pregătirea apărării, se reţine că instanţa de apel a făcut aplicarea acestui text de lege la împrejurări concrete a căror stabilire şi apreciere este la latitudinea instanţelor.
De altfel, referitor la posibilitatea instanţei de a cenzura onorariile avocaţilor, nu este lipsit de relevanţă faptul că în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se constată că instanţa judecătorească nu intervine în contractul de asistenţă juridică încheiat între părţi, adică nu stânjeneşte executarea acestuia, nici nu-l modifică şi nici nu-l anulează.
În această situaţie, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistenţă juridică se menţine, instanţa având doar posibilitatea să mărească sau să micşoreze cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care le datorează.
De altfel şi jurisprudenţa CEDO, a statuat că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar (efectuarea procedurii prealabile administrative şi a concilierii prealabile, redactarea şi susţinerea cererii de chemare în judecată, precum şi depunerea probatoriilor în susţinerea cererii).
Aşa fiind, Înalta Curte constatând că motivele de recurs evocate de recurenta – pârâtă sunt nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) şi art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 378 din 24 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V–a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2586/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2359/2012. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
