ICCJ. Decizia nr. 2350/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2350/2012
Dosar nr. 2507/113/2010
Şedinţa publică din 8 mai 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila reclamanţii M.A. M.M.V. şi M.G.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata a câte 10.000 Euro reprezentând daune morale.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că autorul lor, M.N., a fost dislocat împreună cu întreaga familie, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 coroborată cu Hotărârea nr. 344/1951 a Consiliului de Miniştri, din zona Hreatca, URSS, în localitatea Dorohoi, sat Avrameni, în perioada 1945-1947. De aici, autorul reclamanţilor şi familia acestuia a fost trimisă la Turnu Severin, sat Scăpău, unde au rămas până în anul 1951, iar de acolo au fost mutaţi la Bărăganu, unde au rămas în perioada 1951-1954. Autorul reclamanţilor a primit, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, o indemnizaţie lunară de 316 lei pentru perioada în care a fost deportat. Având în vedere perioada pentru care au fost forţaţi să locuiască în altă localitate decât cea de domiciliu şi a numărului mare de persoane cărora li s-a aplicat această măsură, reclamanţii consideră că autorul lor face parte din categoria persoanelor cu domiciliu obligatoriu şi strămutate. Cei obligaţi să-şi părăsească locuinţele au fost transportaţi cu trenul, luând cu ei doar cele strict necesare traiului, au fost lăsaţi pe câmp, au suferit de foame şi frig, au locuit în bordeie. Astfel, această măsură abuzivă constituie o privare de libertate.
Prin sentinţa civilă nr. 879 din 09 septembrie 2010 a Tribunalului Brăila a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 1500 Euro cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în drept, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea 221/2009 potrivit cărora constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, cele ale art.5 din lege care recunoaşte dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanţei de judecată, obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa a avut în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi, dând eficienţă criteriului unei satisfacţii eficiente şi echitabile, a admis acţiunea în parte, doar pentru suma de 1500 Euro (echivalentul în lei la data plăţii), sumă care se cuvine reclamanţilor potrivit cotelor stabilite în certificatul de moştenitor nr. 60 din 29 august 2007 eliberat de BNP P.C. şi P.A.
Împotriva sentinţei civile nr. 879 din 09 septembrie 2010 a Tribunalului Brăila a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, apelantul a susţinut că reclamanţii, în calitate de moştenitori, nu pot pretinde daune morale pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, aceştia putând, cel mult, să continue acţiunea introdusă de autorul lor, ceea ce în cauză nu este cazul.
Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia nr. 230/2A din 17 octombrie 2011 a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins, ca nefondată acţiunea reclamanţilor.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că prin deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care au constituit temeiul de drept al acţiunii deduse judecăţii, au fost declarate neconstituţionale, că prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în interesul legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.A., M.M.V., M.G.I. solicitând admiterea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond, reproşând instanţei de apel greşita aplicare în timp a Legii nr. 221/2009 din perspectiva deciziilor Curţii Constituţionale mai sus evocate şi a deciziei în interesul legii nr. XII/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Criticile referitoare respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenţii – reclamanţi M.A., M.G.I. şi M.M.V. împotriva deciziei nr. 230/2A din 17 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2357/2012. Civil. încuviinţare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2348/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
