ICCJ. Decizia nr. 2730/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2730/2012
Dosar nr. 2869/30/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 19 aprilie 2010, reclamanţii N.I., D.T. şi R.I. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva părinţilor reclamanţilor în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955; să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, a prejudiciului moral suferit; să se dispună acordarea despăgubirilor materiale în cuantum de 346.547 lei; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3101/PI din 12 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor N.I., D.T. şi R.I. suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale; a fost respinsă, în rest, acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii N.I., D.T. şi R.I. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009, în calitate de descendenţi de gradul I ai lui R.M. şi R.A., persoane deportate în Bărăgan, localitatea Olaru pentru o perioadă de 4 ani, 6 luni şi 5 zile în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menţionate în corpul cererii introductive.
Referitor la inadmisibilitatea acţiunii – ca o apărare de fond - invocată de către pârât prin întâmpinare, prima instanţă a reţinut că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de familia reclamanţilor se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speţă nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanţii au optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.
Printre criteriile generale identificate de instanţă, în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite de autorii reclamanţilor pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropriaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunţate.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
În ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de fond a reţinut că, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în baza Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare, instanţele trebuie să interpreteze dispoziţiile art. 2 în corelaţie cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001, care circumscriu categoria imobilelor care cad sub incidenţa acestui act normativ şi pe cale de consecinţă, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea din condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu se fi obţinut deja, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii – în natură sau în echivalent.
În speţă însă, se observă că se solicită în marea lor majoritate compensaţii pentru bunurile materiale pretins a fi confiscate de autorităţi. Or, prin raportare la argumentele prezentate, se exclude incidenţa în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Prin decizia nr. 773 din data de 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă a admis apelurile, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelul declarat de către reclamanţi este întemeiat, sub aspectul modului de soluţionare a petitului din acţiunea introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale.
În conformitate cu prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă dacă au existat bunuri confiscate şi, dacă aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Ca atare, domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 presupune verificarea îndeplinirii condiţiei existenţei unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive şi apoi condiţia privind restituirea bunurilor respective sau a obţinerii unor despăgubiri prin echivalent.
Aceasta înseamnă că primele instanţe nu pot respinge acest petit al acţiunii introductive pe ideea de inadmisibilitate, deoarece ar viza domeniul Legii nr. 10/2001, ci trebuie să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile legale menţionate mai sus şi pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.
Intenţia legiuitorului nici nu putea fi alta, pentru că prin această reglementare specială a Legii nr. 221/2009 nu s-a urmărit o suprapunere cu un alt domeniu de reglementare specială consacrat prin Legea nr. 10/2001.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va face aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358/2010, dar şi a prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi legale care nu au fost declarate neconstituţionale, fiind în vigoare.
Referitor la apelul pârâtului, curtea de apel a reţinut că acesta deşi vizează alte temeiuri juridice decât apelul reclamantei, pentru asigurarea unităţii de judecată, în cauză, va fi admis, neputându-se realiza, cu ocazia reluării judecăţii o separare a regimului juridic invocat de către părţile procesului.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Recursul declarat de reclamanţii N.I., D.T. şi R.I. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că instanţa de judecată nu a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de părinţii lor, toate suferinţele acestora, astfel că diferenţa dintre cuantumul solicitat ca despăgubiri morale şi cuantumul stabilit de instanţa de judecată este nejustificat de mare.
Toate cele prezentate cu privire la situaţia de fapt reprezintă încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, valori supreme ocrotite prin lege, Constituţie, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice şi Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În combaterea motivării curţii de apel, recurenţii-reclamanţi au menţionat faptul că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având drept scop înlăturarea consecinţelor măsurilor administrative cu caracter politic şi repunerea în drepturi a persoanelor împotriva cărora s-au dispus aceste măsuri, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea aplicabilă pe tot parcursul procesului civil.
Totodată, la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, reclamanţii aveau deja o hotărâre prin care fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că aveau o speranţă legitimă şi prin urmare, un bun în înţelesul art. l Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamanţii nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceştia sunt îndreptăţiţi a obţine despăgubiri în temeiul dispoziţiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ. - câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva părinţilor lor este de necontestat, iar prescripţia dreptului la acţiune nu este incidentă, întrucât prin dispoziţiile acestei legi au fost repuşi în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi-a întemeiat recursul în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că în mod neîntemeiat Curtea de Apel Timişoara a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Instanţa de fond, chiar în cuprinsul sentinţei pronunţate, analizează pe larg situaţia despăgubirilor materiale solicitate raportat la prevederile clare si nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu sunt fondate.
Legiuitorul a înţeles a condiţiona acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptăţită să fi uzat de prev. Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile - căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuţie - in caz contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară şi un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.
Ori, în speţă, reclamanta a arătat că nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, context în care o atare solicitare în aceste condiţii, în perimetrul Legii nr. 221/2009 nu este întemeiată.
Mai mult, în ceea ce priveşte daunele materiale se observă din lecturarea prev. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 că legiuitorul a înţeles să coreleze aceste dispoziţii cu o altă lege specială cu caracter reparator şi anume cu Legea nr. 10/2001, altfel nu ar fi avut niciun sens trimiterea expresă la o anumită lege reparatorie (Legea nr. 10/2001).
Cum însă domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 vizează prin excelenţă imobilele "; preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor"; rezultă ca legiuitorul a vizat aceeaşi sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care face trimitere.
Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 - dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare - instanţele se călăuzesc după disp. art. 2 în corelaţie cu cele ale art. 6 apartenenţe Legii nr. 10/2001 şi care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ şi pe cale de consecinţă, a retroceda numai acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 - nu şi alte legi reparatorii speciale, cum se priveşte a fi Legea nr. 18/1991 nemenţionată însă de legiuitor - bineînţeles sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor aditive abuzive şi să nu fi obţinut deja în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Recurentul-pârât a arătat referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, că analiza acestui text de lege s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale, dar şi cel al compatibilităţii lui cu disp. C.E.D.O.
Aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv D.L. nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare.
Înalta Curte va analiza mai întâi recursul declarat de pârât, care urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a dispus casarea sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor materiale, pe considerentul că domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 presupune verificarea îndeplinirii condiţiei existenţei unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive.
Este adevărat că potrivit principiului rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale..”
Însă, consacrarea acestui principiu de către dispoziţiile Codului de procedură civilă nu înlătură obligaţia, prevăzută de asemenea de lege, ca reclamantul să-şi dovedească pretenţiile solicitate prin acţiunea în justiţie.
Or, în speţă, reclamanţii, deşi au menţionat în cererea de chemare în judecată că solicită încuviinţarea de probatorii, pe parcursul soluţionării cauzei la fond nu au formulat o cerere expresă de probe cu privire la capătul de cerere vizând acordarea unor despăgubiri materiale în cuantum de 346.547 de lei.
Ca urmare, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 129 alin. (51) C. proc. civ., prevederi introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, potrivit cărora „părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.”
Aşadar, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu şi-au dovedit petitul din acţiune vizând acordarea despăgubirilor materiale, aceştia nu puteau invoca prin cererea de apel respingerea în mod nejustificat de către prima instanţă a solicitării de acordare a despăgubirilor materiale.
Faţă de cele ce preced, soluţia curţii de apel sub aspectul analizat este greşită şi nesocoteşte prevederile legale mai sus-enunţate, criticile pârâtului-recurent fiind fondate.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, în legătură cu care au formulat critici în recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul, se reţin următoarele considerente:
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului şi respingerea recursului reclamanţilor, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Având în vedere considerentele expuse nu se mai impune analizarea criticilor formulate de reclamanţi, care vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale şi care nu mai pot fi verificate, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Nu pot fi primite nici criticile privind acordarea despăgubirilor în temeiul altui temei de drept, în condiţiile în care reclamanţii au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Analizarea pretenţiilor reclamanţilor din perspectiva altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, act procedural nepermis de lege.
Or, examinarea în recurs pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată nu este permisă, după cum nu există nici posibilitatea legală de examinare din oficiu a unui alt temei juridic, aceasta indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor.
Totodată, reclamanţii au invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă numai formal, deoarece nu au dezvoltat critici concrete în susţinerea acestui temei al recursului.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi şi va admite recursul declarat de pârât, va modifica în parte decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi, ca nefondat şi va schimba în parte sentinţa tribunalului, în sensul respingerii şi a capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 773 din data de 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă.
Modifică decizia în parte, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 3101/PI din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiş – secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că respinge şi capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.I., D.T. şi R.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2635/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2738/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
