ICCJ. Decizia nr. 2738/2012. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2738/2012
Dosar nr. 9808/271/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 12658 din 5 noiembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Oradea, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Oradea, invocată de instanţă din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de întoarcere a executării formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu pârâţii M.F. şi M.M., în favoarea Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 62/C/2008 pronunţată de Tribunalul Bihor la data de 20 februarie 2008, s-a admis cererea formulată de reclamanţii din acel dosar, M.F. şi M.M. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Oradea, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. Prin această hotărâre judecătorească, s-a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc în cuantum de 31.500 euro pentru imobilul teren înscris în CF Oradea şi 216.500 lei pentru construcţia ce a aparţinut acestora, în prezent demolată, dispunându-se, totodată, anularea dispoziţiei nr. 3287 din 21 septembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Oradea.
Prin dispozitivul acestei hotărâri, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a fost obligat să plătească sumele menţionate către M.F. şi M.M.
Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 137/2008-A din 16 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, prin respingerea apelului declarat împotriva ei.
Prin decizia civilă nr. 8467 din 21 octombrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 137/2008-A din 16 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, şi s-a modificat decizia, s-a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 62/C/2008 pronunţată de Tribunalul Bihor la data de 20 februarie 2008 şi s-a schimbat în parte această sentinţă, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi respingerii acţiunii faţă de acesta.
Prima instanţă a reţinut că întoarcerea executării este posibilă prin trei modalităţi, prevăzute de art. 4042 alin. (1)-(3) C. proc. civ.
Potrivit art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., pentru a obţine întoarcerea executării, persoana îndreptăţită trebuie să introducă o acţiune separată la instanţa judecătorească,,competentă potrivit legii’’. Or, această sintagmă face trimitere la competenţa materială de soluţionare a litigiului în prima instanţă, în funcţie de obiectul cererii deduse judecăţii, aceasta aparţinând în speţă Tribunalului Bihor care a şi pronunţat hotărârea ce a constituit titlul executoriu, ulterior desfiinţat în parte.
Având în vedere că reclamantul a introdus pe cale separată acţiunea având ca obiect întoarcerea executării, instanţa de fond a considerat că soluţionarea prezentei cauze este de competenţa Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 2525/ C din 16 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bihor privind soluţionarea prezentului litigiu, invocată din oficiu, şi în consecinţă s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei introdusă de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în contradictoriu cu pârâţii M.F. şi M.M., în favoarea Judecătoriei Oradea.
S-a constatat conflict negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Oradea, pentru a se pronunţa printr-un regulator de competenţă.
Tribunalul în considerentele hotărârii a reţinut că, obiect al acţiunii introductive de instanţă îl reprezintă cererea de întoarcere a executării formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâţii M.F. şi M.M., prin care a solicitat instanţei obligarea pârâţilor să îi achite suma de 340.285,55 lei reprezentând măsuri reparatorii.
Conform ordinului de plată nr. 3080 din 29 decembrie 2008, reclamanta a achitat pârâţilor suma de 340.285,55 lei, sumă ce solicită să-i fie restituită prin prezentul proces.
În continuare, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), ce s-au apreciat a nu fi incidente în speţă, cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în sensul că instanţa competentă poate fi una dintre instanţele prevăzute în art. 1-4 din Cod, în raport cu natura, obiectul, valoarea litigiului sau instanţa anume desemnată printr-o lege specială.
Potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 (devenit alin. (3)1 al art. 24 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005), tribunalele sunt competente să soluţioneze, în primă instanţă, contestaţiile împotriva deciziilor sau dispoziţiilor emise de deţinătorul imobilului, calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptăţite, expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.
În speţă, reclamantul nu a învestit instanţele de judecată cu o asemenea contestaţie, care să atragă competenţa materială de primă instanţă a tribunalului, ci, aşa cum s-a demonstrat mai-sus, reclamantul a solicitat în justiţie pe calea dreptului comun, restituirea sumei de 340.285,55 lei.
Prevederea legală citată impune interpretarea potrivit căreia competenţa tribunalului a fost prevăzută în mod expres de către legiuitor doar în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiile împotriva deciziilor sau dispoziţiilor emise de deţinătorul imobilului în baza Legii nr. 10/2001, iar calea de atac a fost conferită de lege doar persoanelor îndreptăţite, expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care în cazul tuturor celorlalte acţiuni, instanţa competentă poate fi una dintre instanţele prevăzute în art. 1-4 din cod, în raport cu natura, obiectul, valoarea litigiului.
Astfel, în speţă, tribunalul a apreciat că, competenţa materială de soluţionare a acţiunii promovată de reclamant, aparţine judecătoriei de la domiciliul pârâtului, potrivit art. 1 şi art. 5 C. proc. civ.
Faţă de considerentele mai-sus expuse, în baza dispoziţiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ., tribunalul a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Oradea
Soluţionând conflictul negativ de competenţă, prin sentinţa nr. 6/2012-P din 1 februarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat întoarcerea executării, în sensul obligării pârâţilor M.F. şi M.M. la restituirea sumei de 340.285,55 lei, reprezentând măsuri reparatorii, arătând în motivare că sentinţa civilă nr. 62/C/2008 ce constituie titlu în baza căruia s-a executat a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 8467 din 21 septembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care a fost admis recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 137/A/2008, fiind modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile 62/C/2008 şi schimbării în parte a acestei sentinţe, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi respingerii acţiunii faţă de acesta.
Din cuprinsul cererii dedusă judecăţii rezultă că reclamantul a investit instanţa cu o cerere de întoarcere a executării potrivit dreptului comun şi nu cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, astfel încât să atragă competenţa în primă instanţă a Tribunalului.
În acest sens potrivit dispoziţiile art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care, urmare a desfiinţării titlului executoriu, nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile art. 1 şi 2 (neincidente în cauză), cel îndreptăţit va putea cere instanţei judecătoreşti întoarcerea executării.
Potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de executare este judecătoria, instanţă competentă în materia executării, astfel încât şi aspectele legate de întoarcerea executării sunt de competenţa acesteia, neputându-se reţine în această situaţie o competenţă specială.
Aşadar, prin prisma dispoziţiilor legale enunţate, competenţa soluţionării prezentei cauze revine judecătoriei.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii M.F. şi M.M., invocând în drept dispoziţiile asrt.304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâţii au arătat că potrivit art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării este instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, în condiţiile în care nu s-a restabilit situaţia anterioară executării silite în condiţiile art. 4042 alin. (1)-(2) C. proc. civ., cererea trebuind a fi formulată pe cale de cerere principală.
Recurenţii-pârâţi apreciază că Tribunalul Bihor este instanţa competentă material de a dispune întoarcerea executării silite, în condiţiile în care a avut competenţa de a judeca cauza în primă instanţă.
Totodată, s-a arătat că în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocându-se decizia nr. 165 din 18 ianuarie 2011 a acestei instanţe.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Textul art. 4042 C. proc. civ., în întregul lui, reglementează competenţa instanţei cu privire la soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite şi modalitatea de sesizare a acesteia.
Textul alin. (3) al art. 4042 C. proc. civ. vizează însă un caz aparte de restabilire a situaţiei anterioare pe calea unei acţiuni separate, doar în situaţiile în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în condiţiile alin. (1) şi (2) ale art. 4042 C. proc. civ.
Ca atare, rezultă că cel interesat solicită restabilirea situaţiei anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct.
Or, în condiţiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secţiunea a VI1-a „Întoarcerea executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării – astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât şi în literatura de specialitate, dar şi în practica judiciară – „de executare silită în sens invers” determină şi instanţa competentă pentru soluţionarea ei în acest caz şi anume, instanţa de executare – judecătoria, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, cum competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., judecătoriei, ca instanţă de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanţă de executare potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, în virtutea aceluiaşi principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări – înţeleasă ca o a doua executare în sens invers – se poate obţine doar prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de săvârşire a procesului de executare silită.
Faţă de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituţiei întoarcerii executării, cât şi natura şi fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţiei specială la executare”, care derivă din chiar executarea anterioară a titlului executoriu, ce fusese ulterior desfiinţat, neavând astfel nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată, se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., „instanţa judecătorească competentă potrivit legii”, în restabilirea situaţiei anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acţiuni separate este instanţa de executare, respectiv judecătoria.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia în interesul Legii nr. 5 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. al României nr. 251 din 13 aprilie 2012.
Prin dispozitivul acestei decizii, s-a decis că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria.”
Cum dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că şi din această perspectivă, în mod corect s-a stabilit competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Oradea, prin sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în soluţionarea regulatorului de competenţă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că, în cauză s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, nefiind întrunite cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenţi, aşa încât recursul urmează a fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii M.F. şi M.M. împotriva sentinţei nr. 6/2012-P din data de 1 februarie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2730/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2739/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
