ICCJ. Decizia nr. 2659/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2659/2012
Dosar nr. 6911/118/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii V.M.S. şi V.V.A., prin cereri separate, au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a persecuţiei politice la care a fost supusă mama I.V.L. prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva ei, prin Decizia nr. 239/1951 a M.A.I. de stabilire a domiciliului forţat în localitatea Bicaz.
Învestit cu soluţionarea cererilor conexe formulate de cei doi fraţi reclamanţi, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa nr. 1802 din 10 noiembrie 2010 a respins, ca nefondat, acţiunea reclamanţilor.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că mama reclamanţilor a fost dislocată în perioada august 1952 - martie 1954 din Constanţa în Bicazul Ardelean, în condiţii improprii de trai şi cu multe restricţii, că a beneficiat de dispoziţiile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi că statul român şi-a îndeplinit obligaţia morală de a acorda măsuri reparatorii, care nu se impun a fi completate.
Totodată, tribunalul a reţinut că prin deciziile nr. 1358-1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii.
Au arătat, în principal, că prin introducerea acţiunii în temeiul dispoz. art. 5 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009 le-a fost creată speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul ele a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea dispusă în sensul art. l din protocolul adiţional C.E.D.O., iar intervenţia legislativă pe parcursul judecării litigiului conduce la încălcarea principiului egalităţii armelor în procesul civil cu consecinţa nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 C.E.D.O. Au invocat şi practica neunitară a instanţelor.
Prin Decizia civilă nr. 80/ C din 20 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile formulate de reclamanţi V.M.S. şi V.V.A.
Dezvoltând considerente supraabundente faţă de speţa concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, consecinţele pe care le-au avut de suferit multe persoane persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum şi cu o prezentare a legislaţiei adoptate post-decembrist în materie, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a pronunţat, o hotărâre care nu poate fi calificată drept nelegală, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Curtea a apreciat că Legea nr. 221/2009 a reluat, în cea mai mare parte, prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 şi OUG nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor „compensaţii morale", scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situaţii în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost acordarea unor drepturi noi, ci doar posibilitatea obţinerii unor despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului la acces la justiţie garantate de Codul civil, de Constituţia României şi de art. 6 din C.E.D.O.
Instanţa de apel a concluzionat că fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit, în esenţă, răspunderea civilă delictuală fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi, prin actele normative edictate - obligaţia reparării, pe cât posibil, a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
Prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că, asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
În considerarea acestor argumente, nu se poate susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din OUG nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, urmând a fi analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu a putut fi apreciată doar la data sesizării instanţei ci la momentul judecării cauzei; or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat, dispoziţii al căror conţinut a suferit modificări ce privesc însăşi actul lor de adoptare.
Toate aceste considerente au condus spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu al mamei lor, V.L., când aceasta avea 1 an şi 2 luni, împreună cu familia acesteia în localitatea Bicaz.
Considerentele sus-citate au relevat însă faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor.
Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defuncta nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii decât 2 ani (decesul intervenind în anul 1992) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
Argumentele reclamanţilor referitor la crearea unei speranţe de dobândirea unui bun au fost considerate nevalabile, rezultând dintr-o interpretare eronată noţiunii de „bun" reglementată de art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O.
În speţă, este pe deplin aplicabilă jurisprudenţa Curţii (cauza Caracas c. României) care a stabilit că, în cazul când se constată că creanţa de a cărei restituire reclamanţii se puteau prevala eventual era, încă de la început, o creanţă condiţionată.
Aceasta deoarece, ca urmare a condamnării cu caracter politic, nici mama reclamanţilor, nici reclamanţii înşişi, în calitatea lor de moştenitori, nu au fost în măsură să solicite şi să beneficieze de vreun drept de despăgubiri morale; în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menţionat, că reclamanţii au conservat un drept de despăgubire ce ar putea fi interpretat ca o „speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei Curţii (cauza Costandache c. României sau Cauza Smoleanu c. României).
Referitor la consecinţele modificării Legii nr. 221/2009 prin OUG nr. 62/2010 şi efectul deciziilor C.C.R. nr. 1364/2010 şi 1358/2010, Curtea a apreciat că raportul juridic în urma căruia ar fi putut să se nască, pentru reclamanţi, dreptul la despăgubire era în curs de formare în cadrul unei acţiuni în pretenţii.
Cum cererea introductivă a reclamanţilor nu a produs nici un efect din punct de vedere al dreptului la despăgubiri morale care se vrea recunoscut, finalizarea demersului judiciar se va face în conformitate cu legea în forma existentă la data devenirii irevocabile a hotărârii pronunţate în cauză, indiferent de prevederile pe care actul normativ le-a avut de-a lungul judecării cauzei.
Pentru reclamanţi, acţiunea în constituire de drepturi - recunoaşterea dreptului la despăgubiri morale - care, anterior formulării prezentei cereri, nu a existat decât ca element al aptitudinii generale de a avea drepturi şi obligaţii, putea fi soluţionată doar în baza unor dispoziţii legale printre care nu se poate regăsi şi textul ce contravenea Constituţiei, fără însă ca aceasta să echivaleze cu o situaţie de aplicare retroactivă a legii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii V.M.S. şi V.V.A., criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor comune formulate, reclamanţii au arătat că un prim aspect ce se impune a fi analizat este principiul neretroactivităţii legii civile noi, principiu încălcat atât de instanţa de fond cat si de instanţa in apel.
Acest principiu este expres consacrat in art. 1 C. civ., si in art. 15 alin. (2) din Constituţia României, este un factor de stabilitate a circuitului civil.
La data introducerii cererii de chemare in judecata sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv in temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel ca legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare in judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Chiar şi Curtea Constituţională in Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, arăta: „Astfel, la data introducerii cererii de chemare in judecata, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar OUG nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel ca legea aflată in vigoare la data formulării cererii de chemare in judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului".
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este si jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81).
Efectul ex nune al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor in sistemul de drept, o premisa a respectării separaţiei puterilor in stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, Legea nr. 221/2009, avea ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi in favoarea persoanelor care în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic sau al unor masuri administrative cu caracter politic.
Recurenţii au arătat că prin dislocarea si stabilirea unui domiciliu obligatoriu mamei lor le-au fost încălcate drepturile prevăzute de Constituţia în vigoare în acea perioadă.
O altă critică formulată vizează principiul egalităţii in drepturi.
Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 1358/2010 a declarat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1), lit. a), teza întâi, a Legii nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferinţelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic.
Recurenţii susţin că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale in M. Of.
A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor masuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile in acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzuta de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Au invocat şi protecţia conferită prin art. I din Protocolul adiţional Convenţiei, care se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum si exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clara a unei autorităţi publice in conformitate cu legislaţia naţională.
Au susţinut că, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat in jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii in faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, in funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Totodată, au precizat că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente si prevederile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului art. 3, 5 şi 7 (in Anexa 1), Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 si Rezoluţia A.P.C.E. nr. 1481 din 2006.
Având în vedere faptul ca legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010 pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă ca începând cu data de 1 ianuarie 2011 prevederile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat aplicativitatea.
Legiuitorul are obligaţia de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituţionale, in armonie cu prevederile constituţionale si prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte pentru ca altfel s-ar crea un vid legislativ.
Faptul, ca până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil recurenţilor şi nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate in acord cu prevederile constituţionale si internaţionale.
Au invocat practica neunitară la nivelul Curţii de Apel Oradea şi faptul că înalta Curte a dat câştig de cauză multor petenţii aflaţi în situaţii juridice similare, prin care s-au acordat despăgubiri conf. art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
O altă critică a vizat faptul că deşi instanţele de fond au reţinut că autoarea recurenţilor a fost beneficiara Decretului-lege nr. 118/1990, suma pe care mama lor a primit-o până la data decesului acesteia, nu a fost îndestulătoare pentru suferinţele acesteia timp de 40 de ani si prejudiciul moral adus, ce nu a fost atenuat prin trecerea timpului.
Această suma a fost infima fata de pensiile lunare acordate de Statul Roman revoluţionarilor din 1989, pensii in valoare de 3.000 RON/ luna.
Fără a minimaliza aportul adus de aceştia pentru răsturnarea regimului comunist, recurenţii consideră că drepturile de care a beneficiat in virtutea Decretului-lege 118/1990 nu au fost suficiente în raport cu suferinţa deosebita resimţită urmare a măsurilor represive si a abuzului a cărui victima a fost pe o perioadă atât de lungă.
Recurenţii susţin că întrucât sentinţa tribunalului a fost pronunţată şi motivată conform Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 si 1360 din 21 octombrie 2010 înainte ca aceste decizii sa fie publicate în M. Of. soluţia procesuală este nelegală.
Este nelegală şi Decizia recurată întrucât considerentele conţin argumente ale deciziilor Curţii constituţionale, anterior menţionate.
Au susţinut că, având în vedere că prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituţională a stabilit că, in lipsa unei legi sau a constatării neconstituţionalităţii legii de către Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti pot aplica direct dispoziţiile Constituţiei, în speţă dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi au solicitat ca instanţa sa aplice direct dispoziţiile Constituţiei (art. 20 si art. 21) de care depinde soluţionarea procesului.
Au invocat şi accesul liber la justiţie, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum si prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 4 mai 2012, ca motiv de ordine publică, incidenţa în speţă a deciziei pronunţate în interesul Legii nr. 12/2011, de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În primul rând, deşi recurenţii au invocat şi disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest temei a fost invocat doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu se subsumează acestui motiv, astfel că nu poate fi analizat.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Critica privitoare la neretroactivitatea legii civile noi şi la stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este fondată.
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
După cum a reţinut, în esenţă, instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum Decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Raportat şi la critica referitoare la faptul că reclamanţii sunt titularii unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, se constată că în speţă nu există un drept definitiv câştigat, câtă vreme, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Cât priveşte critica privind principiile egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, nerespectate de instanţa de apel, înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie.
S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Izvorul "discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Este adevărat că la data pronunţării soluţiei de prima instanţă nu erau publice deciziile Curţii Constituţionale, dar această critică fondată nu ar putea atrage decât o casare formală în condiţiile în care la data judecării apelului, când reclamanţii nu beneficiau de o soluţie definitivă, îşi producea pe deplin efectele Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prin urmare, având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 3 („Interzicerea torturii"), art. 5 („Dreptul la libertate şi la siguranţă") şi art. 7 („Nici o pedeapsă fără lege") şi celelalte articole invocate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin motivele de recurs, înalta Curte constată că acestea constituie temeiuri de drept diferite, care nu a fost invocate ca fundament al acţiunii introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se analiza direct în recurs asupra unor temeiuri juridice diferite de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Instanţa nu poate face aplicarea directă a Rezoluţiilor nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, întrucât aceste acte internaţionale au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi nu forţă juridică directă în dreptul intern.
Nici faptul că, în cadrul aceleiaşi curţi de apel, s-au pronunţat soluţii favorabile persoanelor care au promovat acţiuni similare, nu poate constitui o justificare pentru admiterea prezentului recurs, o astfel de susţinere neputând fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Criticile referitoare la faptul că autoarea recurenţilor, deşi beneficiară a Decretului-lege nr. 118/1990, nu a primit o satisfacţie suficientă pentru prejudiciul moral deosebit suferit, comparativ şi cu alte categorii de victime ale regimului comunist, respectiv revoluţionarii din 1989, nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, nu sunt critici de nelegalitate în accepţiunea dispoz. art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nu vizează considerentele avute în vedere de Decizia recurată.
Recurenţii au mai susţinut şi că împrejurarea că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în sensul anterior menţionat, situaţie care îi dezavantajează, nu le este imputabilă
Critica aceasta nu poate fi, de asemenea, reţinută.
Faptul că legiuitorul nu a intervenit în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, pentru a pune de acord dispoziţiile constatate neconstituţionale cu prevederile Legii fundamentale, nu poate avea altă finalitate decât cea prevăzută de textul constituţional, respectiv, aceea că, la expirarea termenului, dispoziţiile constatate ca nefiind constituţionale îşi încetează efectele.
În acest context al analizei, nu se poate pune problema ca această împrejurare să fie imputată în vreun fel reclamanţilor, dar nici nu poate fi convertită într-un avantaj pentru aceştia, în sensul de a li se aplica în continuare o dispoziţie legală declarată neconstituţională, în condiţiile în care consecinţa lipsei de intervenţie a legiuitorului în termenul de 45 de zile este clar reglementată chiar în textul constituţional.
Cât priveşte critica privind dreptul de acces liber la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Reclamanţii nu au fost condiţionaţi în a sesiza instanţa de judecată iar exercitarea drepturilor procesuale nu a fost îngrădită de lege.
Faptul ca textul normativ în baza căruia au iniţiat demersul judiciar a fost cenzurat de instanţa de contencios constituţional nu încalcă prevederile art. 21 din Constituția României si art. 6 C.E.D.O. întrucât nu este vorba, aşa cum s-a arătat anterior, de un drept născut direct în temeiul legii în patrimoniul reclamanţilor, ci de un drept ce trebuia stabilit de instanţă, hotărârea pronunţată urmând a avea efecte constitutive.
În pronunţarea deciziei nr. 1358 Curtea Constituţională a constatat, de altfel, că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda şi, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009, având acest scop.
S-a mai constatat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 iar textul de lege criticat (declarat ulterior neconstituţional) este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice.
Instanţa de contencios constituţional a statuat că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă, aşadar, dreptul la un proces echitabil şi accesul la justiţie, deoarece aşa cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii care a tranşat problema aplicabilităţii acestei decizii de neconstituţionalitate, dreptul de acces la tribunal nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică.
În concluzie, faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanţii invocă principiul neretroactivităţii legii.
De altfel, aplicarea dispoziţiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece, prin pronunţarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Pentru toate considerentele precedente, Înalta Curte reţine că Decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii V.M.S. şi V.V.A. împotriva deciziei nr. 80/ C din 20 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2710/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2625/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
