ICCJ. Decizia nr. 2710/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr.2710/2012

Dosar nr.1364/59/2010

Şedinţa publică din 20 aprilie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, la data de 12 iunie 2008, sub nr. 1481/115/2008, reclamantele A.A.M. şi C.C.M.I. au chemat în judecată pe pârâtele SC L.D. SRL - sucursala Ploieşti şi SC U.H. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1. Constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de adjudecare încheiat la 30 martie 2005 de Biroul executor Judecătoresc N.N.;

2. Obligarea pârâtelor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în CF Văliug, respectiv construcţia denumită „C.C." de pe muntele Semenic;

3. Rectificarea de carte funciară, în sensul radierii din CF Văliug a dreptului de proprietate al pârâtelor asupra construcţiei „C.C." şi intabulării dreptului de proprietate asupra acestui imobil în favoarea reclamantelor.

Prin sentinţa civilă nr. 451 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea şi în consecinţă:

- a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de adjudecare încheiat la data de 30 martie 2005 de către executorul judecătoresc N.N., prin care imobilul construcţie „C.C." de pe muntele Semenic, înscrisă în CF Văliug a trecut în proprietatea pârâtelor SC L.D. SRL - sucursala Ploieşti în cotă de 55/100 şi SC U.H. SA în cotă de 45/100;

- a obligat pe pârâte să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus descris.

- a dispus radierea din CF Văliug a dreptului de proprietate a celor două pârâte asupra construcţiei „C.C.";

- a dispus intabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantelor asupra construcţiei mai-sus descrise, drept de proprietate obţinut conform sentinţei civile nr. 4885 din 24 martie 2000 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 962/ R din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Braşov.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4885 din 24 martie 2000 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 962/ R din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Braşov, a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantelor, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al acestora, în calitate de moştenitoare legale după tatăl lor C.A., în cote de ½ pentru fiecare, a imobilului înscris în CF Văliug - teren şi construcţii cu denumirea de C.C.

Imobilul înscris în CF Văliug - teren şi construcţii - a aparţinut şi a fost deţinut de către antecesorul reclamantelor, C.A., şi a fost preluat abuziv prin rechiziţie în anul 1948, conform ordinului 1037/1948 şi a procesului - verbal, fiind dat în folosinţa fostului Sfat Popular al oraşului Reşiţa.

Deşi deţin un titlu de proprietate asupra imobilului înscris în CF Văliug, sub forma unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, reclamantele nu au putut intabula dreptul de proprietate asupra construcţiei şi nu s-au putut bucura şi dispune de acesta, în conformitate cu art. 480 C. civ.

Cererea de intabulare a sentinţei civile nr. 4885 din 24 martie 2000 a Judecătoriei Braşov a fost înscrisă numai parţial, cu privire la teren, respingându-se înscrierea şi asupra construcţiei denumită C.C.

Conform deciziei civile nr. 1563 din 29 iunie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, deciziei civile nr. 111/ A din 26 februarie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, deciziei civile nr. 5454 din 02 iunie 2006 a Î.C.C.J. şi deciziei civile nr. 7628 din 12 noiembrie 2007 a Î.C.C.J., s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilului „C.C.", încheiate între SC T.S. SA, SC M.R.G.E. SRL şi SC M.C. SRL.

În timpul proceselor purtate, pârâta 1, prin încheierea nr. 915 din 28 ianuarie 2005, notează în cartea funciară somaţia de plată în baza procesului verbal de situaţie nr. 69 din 27 ianuarie 2005, formulată de SC L.D. SRL Bucureşti - sucursala Ploieşti pentru suma de 7.897.254.061 ROL, iar prin încheierea nr. 3354 din 23 martie 2005 se notează somaţia de plată formulată de aceeaşi pârâtă pentru suma de 1.620.185.000 ROL.

Aşadar, la data notării în CF Văliug asupra construcţiei „C.C." a somaţiilor de plată în baza cărora s-a obţinut actul de adjudecare în contul datoriei era notată în cartea funciară, prin încheierea nr. 6053 din 18 noiembrie 2003, acţiunea civilă de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din Dosarul cu nr. 4562/2003 al Tribunalului Caraş-Severin.

Cu toate acestea, prin încheierea nr. 3915 din 06 aprilie 2005, în baza actului de adjudecare din data de 30 martie 2005 se intabulează dreptul de proprietate cu titlu de adjudecare asupra construcţiei „C.C." în favoarea SC L.D. SRL în cote de 55/100 părţi şi SC U.H. SA în cote de 45/100 părţi, a unui bun litigios, aşa cum rezultă din înscrierile efectuate în cartea funciară.

Raportat la prevederile art. 968 C. civ., trebuie condiţionată valabilitatea actului de adjudecare încheiat în asemenea condiţii de caracterul licit şi moral al cauzei sau scopului său.

Or, atâta timp cât în CF a existat notată acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din Dosarul nr. 4562/2003, întocmirea procesului verbal de adjudecare din 30 martie 2005 de către executorul judecătoresc N.N. nu poate avea decât un caracter ilicit, scopul încheierii actului fiind fraudarea legii.

Încălcarea acestei condiţii de valabilitate a unui act juridic atrage nulitatea actului juridic, respectiv nulitatea procesului verbal de adjudecare, ce se impune a fi anulat.

Ca o consecinţă a anulării procesului verbal de adjudecare, în CF se va radia dreptul de proprietate astfel obţinut de SC L.D. SRL în cotă de 55/100 şi SC U.H. SA în cotă de 45/100, urmând a se intabula dreptul de proprietate al reclamantelor şi asupra construcţiei „C.C.", conform sentinţei civile nr. 4885 din 04 martie 2000 a Judecătoriei Braşov; de asemenea, pârâtele vor fi obligate să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul.

Prin Decizia civilă nr. 145/ A din 03 iunie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelurile declarate de pârâte împotriva sentinţei susmenţionate.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtele.

Prin Decizia nr. 4229 din 05 iulie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că aceasta nu şi-a motivat hotărârea prin raportare la toate motivele de apel, inclusiv cel referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 520 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 611/ A din 17 martie 2011, prin care a dispus respingerea apelurilor pârâtelor, pentru următoarele considerente:

Apelanta-pârâtă SC L.R. SRL a invocat prin motivele de apel aspecte privind: comercialitatea obiectului cauzei; prescripţia dreptului la acţiune ca urmare a dispoziţiilor art. 520 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile în materie de evicţiune; lipsa caracterului ilicit al actului de adjudecare şi buna-credinţă a părţilor.

Aceste motive de apel nu sunt de natură a conduce la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Astfel, cauza dedusă judecăţii are caracter civil, după cum chiar instanţa de control judiciar, respectiv Î.C.C.J., a reţinut prin Decizia de casare.

Incidenţa dispoziţiilor art. 520 alin. (1) C. proc. civ., text de lege care reprezintă o reglementare judiciară specială în materie de evicţiune şi de stingere a cererii de evicţiune, nu poate avea efecte juridice în prezenta speţă unde, în mod corect, prima instanţă a reţinut că nu se regăseşte ipoteza obişnuită a unei răspunderi pentru evicţiune a fostului proprietar vânzător, ci ipoteza în care un act de adjudecare, ce reprezintă titlul de proprietate al apelantei, nu-şi poate produce efectele juridice deoarece, la momentul întocmiri sale, s-a realizat o încălcare flagrantă a legii.

Mai exact, actul de adjudecare întocmit la 30 martie 2005 s-a realizat în condiţiile în care în evidenţele de CF era notată şi se derula acţiunea reclamantelor de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acţiune pe rolul instanţelor încă din anul 2003.

Actul de adjudecare s-a realizat tocmai pentru a se eluda soluţia ulterioară de anulare a titlului de proprietate al vânzătorului iniţial.

În aceste condiţii, pârâta-apelantă nu se poate prevala de dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., în speţă producându-şi efectele cauze de nulitate absolută care sunt opozabile „ erga omnes".

Motivele de apel privind caracterul licit şi buna-credinţă a părţilor nu pot fi primite, prima instanţă reţinând, în mod corect, cauzele de nulitate absolută care au condus la desfiinţarea titlului vânzătorului, chiar de la momentul întocmirii actului, cu mult înainte de întocmirea procesului verbal de adjudecare, plasând conduita ilicită a apelantei la momentul adjudecării şi ulterior acestui moment.

Conduita ilicită a fost simultană cu poziţia de rea-credinţă, pentru că scopul urmărit era tocmai acela de a evita sancţiunea nulităţii absolute, de către apelantă, prin invocarea poziţiei sale de ipotetic terţ subdobânditor cu titlu oneros.

Motivele de apel ale apelantei-pârâte SC U.H. SA vizează, în afara celor analizate în cadrul apelului celeilalte pârâte, chestiuni privind notarea în cartea funciară a vreunei interdicţii de grevare şi înstrăinare; în opinia apelantei, inexistenţa acestor notări ar ilustra poziţia sa de terţ dobânditor de bună-credinţă, care a putut să adjudece în mod valabil bunul supus revendicării.

S-a susţinut că simpla notare a unei acţiuni civile nu poate conduce la ideea că executarea ar fi operat cu încălcarea vreunei interdicţii de înstrăinare.

Motivele invocate de această pârâtă-apelantă sunt neîntemeiate.

În mod corect, prima instanţă a reţinut că acţiunea în nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare iniţiale, soluţionată irevocabil de către Î.C.C.J., îşi produce efecte juridice de la data încheierii actului juridic, respectiv cu mult înainte de momentul adjudecării, care a avut loc la data de 30 martie 2005.

În aceste condiţii, notarea procesului de pornire a acţiunii în nulitate absolută, încă din anul 2003, a fost de natură a atenţiona eventualii terţi subdobânditori de riscul la care se supun, dar mai ales de conduita pe care trebuie să o aibă în legătură cu bunurile imobile pe care intenţionau să şi le aproprie.

Apelanta SC U.H. SA a înţeles să speculeze această realitate juridică a speţei şi prin actul de adjudecare să-şi consolideze un drept real de proprietate care îşi avea izvorul într-un act juridic nul absolut, despre cauzele de nulitate având cunoştinţă, cum singură recunoaşte, din lecturarea înscrierilor de CF şi din comunicările proceselor declanşate.

Această poziţie procesuală a fost apreciată, în mod corect, de către prima instanţă ca o poziţie speculativă, de rea-credinţă, raportat la adevăratul titular al dreptului real de proprietate .

În aceste condiţii, şi această din urmă apelantă a participat la actul de adjudecare, care avea un caracter ilicit, cu rea-credinţă, în scopul eludării efectelor juridice ale cauzelor de nulitate absolută.

Decizia dată de curtea de apel în rejudecare a fost atacată cu recurs de ambele pârâte.

I. Recurenta-pârâtă SC L.R. SRL (fostă SC L.D. SRL) a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1. Instanţele de fond şi apel au interpretat, în mod eronat, dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. şi au analizat greşit valabilitatea actului de adjudecare atacat prin raportare la dispoziţiile art. 948 C. civ., deşi acestea sunt aplicabile numai în cazul convenţiilor.

Astfel, art. 948 C. civ. reglementează condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, iar art. 969 face vorbire despre convenţiile legal făcute între părţile contractante. Or, procesul verbal de adjudecare din data de 30 martie 2005, întocmit de către executorul judecătoresc, nu este o convenţie întocmită în baza dispoziţiilor art. 969 şi următoarele C. civ., ci este întocmit în baza unor dispoziţii speciale ale Codului de procedură civilă, şi anume art. 520.

Instanţele au calificat acest act drept convenţie, fără a ţine cont că acesta nu a fost întocmit prin realizarea voinţei părţilor, adică a proprietarului anterior şi ulterior al bunului. Mai mult decât atât, SC M.C. SRL nici măcar nu a semnat acel act, întocmirea lui realizându-se fără acordul acesteia, ba chiar împotriva voinţei sale.

Deşi actul de adjudecare în cauză nu este o convenţie întocmită în baza dispoziţiilor Codului civil, ci un act întocmit în baza unor norme speciale, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile generale aplicabile convenţiilor, adică raporturilor juridice născute în baza acordului de voinţă al părţilor.

Instanţele judecătoreşti nu au ţinut cont că legiuitorul a prevăzut norme speciale pentru reglementarea raporturilor juridice născute din acte de adjudecare întocmite de către executorii judecătoreşti, fără existenţa voinţei sau consimţământului aşa-ziselor părţi.

Dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o normă specială, care se aplică bunurilor imobile dobândite în procedura executării silite, adică prin acte de adjudecare.

Deşi acţiunea în constatare este una imprescriptibilă, această regulă cunoaşte o excepţie, cea reglementată de art. 520 alin. (1) C. proc. civ., care este aplicabilă în speţă.

Prin această excepţie, se consideră că orice cerere împotriva imobilului este stinsă dacă:

- imobilul este dobândit prin executare silită - prin act de adjudecare (proces verbal de adjudecare).

- imobilul era înscris în cartea funciară;

- de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terţului adjudecatar până la data formulării cererii respective (adică orice cerere de evicţiune) au trecut cel puţin 3 ani.

Or, din analiza actelor existente la dosarul cauzei rezultă indubitabil că:

- imobilul a fost dobândit prin executare silită şi nu prin convenţie (acord de voinţă al părţilor);

- imobilul a fost înscris în cartea funciară de către SC L.R. SRL şi SC U.H. SA;

- dreptul de proprietate asupra imobilului, dobândit de autoarea SC M.C. SRL în data de 07 mai 2003, este cu mult peste termenul de 3 ani prevăzut expres de către dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, instanţele de fond şi apel nu au aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., calificând cererea dedusă judecăţii ca fiind una imprescriptibilă.

Or, în speţă se regăseşte întocmai situaţia reglementată de normele legale susmenţionate, iar conform principiului de drept civil specialia generalibus derogant, imprescriptibilitatea cererilor de constatare a nulităţii absolute (regula generală) nu operează în acest caz.

2. În mod greşit, instanţele de fond şi apel au apreciat că actul de adjudecare are caracter ilicit, scopul actului fiind fraudarea legii, fără a reţine că acesta a fost rezultatul urmării unei proceduri de executare silită, iar unicul lui scop a fost nu fraudarea legii, ci stingerea unor debite restante datorate de către proprietarul bunului imobil executat.

Deşi instanţa de recurs a trimis dosarul spre rejudecare curţii de apel pentru nemotivarea hotărârii pronunţate, în rejudecare iar nu se face motivarea faptelor greşit reţinute, şi anume, „actul de adjudecare .. s-a realizat cu încălcare flagrantă a legii".

Astfel, curtea de apel nu motivează în niciun fel cum a ajuns la concluzia caracterului ilicit al actului întocmit de către executorul judecătoresc, ci face doar simple afirmaţii în acest sens şi trimiteri la dispoziţii legale care nu au nici o legătură cu executarea silită şi întocmirea actelor de adjudecare.

SC L.R. SRL este un dobânditor de bună-credinţă a bunului adjudecat şi, pe cale de consecinţă, în speţă este aplicabilă excepţia de la principiul resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis şi beneficiază de protecţia acordată de legiuitor dobânditorilor de bunuri prin realizarea procedurii de executare silită.

Pe tot parcursul procesului nu a fost dezbătută buna-credinţă a dobânditoarelor, or buna-credinţă este una prezumată şi nu au fost administrate probe care să ateste existenţa relei-credinţe a pârâtelor.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea sentinţei de fond, în sensul respingerii cererii reclamantelor.

II. Recurenta-pârâtă SC U.H. SA a formulat următoarele motive de recurs:

1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), sub următoarele aspecte:

a) Încălcarea normelor procedurale imperative ale art. 315 C. proc. civ., care impun că, în cazul casării, problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, ceea ce înseamnă că instanţa care rejudecă fondul pricinii nu are decât să reproducă, în cuprinsul hotărârii, cele deja stabilite de către instanţa de recurs, iar în niciun caz să le contrazică.

Recurenta susţine că, la unicul termen fixat în rejudecare - 17 martie 2011, a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea obiectivă de prezentare a apărătorului ales, iar printr-o cerere separată a solicitat instanţei ca, în cazul în care nu ar da curs cererii de amânare, să ia în considerare susţinerile sale formulate în scris, prin care a invocat motivat o serie de excepţii, printre care excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, şi nota de probatoriu - toate aceste cereri fiind făcute în considerarea deciziei de casare a Î.C.C.J., care cuprindea indicaţii obligatorii, potrivit art. 315 C. proc. civ.

Faţă de caracterul devolutiv al apelului, se putea solicita probe şi invoca excepţii, fiind obligaţia instanţei de a le pune în discuţia contradictorie a părţilor. Mai mult, dincolo de solicitările părţilor, instanţa de apel, în rejudecare, era obligată să respecte dispoziţiile obligatorii date de instanţa de casare în temeiul art. 315 C. proc. civ., or, neprocedând astfel, instanţa a încălcat această normă de ordine publică; practic, instanţa de apel a ales să ignore solicitările SC U.H. SA, în cuprinsul hotărârii atacate neregăsindu-se nici măcar menţiunea formulării acestora.

În mod nelegal, respingând cererea de amânare, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei invocate şi asupra probelor solicitate. Mai mult decât atât, contrar prevederilor imperative ale art. 156 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei, fără a amâna pronunţarea pentru a da părţii posibilitatea de a depune concluzii scrise.

b) Încălcarea dreptului la apărare, ca drept fundamental, prin nerespectarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ., cu raportare la art. 24 din Constituţia României şi a art. 6 par.3 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Recurenta susţine că procedând în maniera mai sus descrisă şi soluţionând cauza la primul termen de judecată, fără a lua în discuţie excepţiile şi probele propuse de ea, mai ales în contextul în care acestea se impuneau şi prin Decizia de casare, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare, astfel cum reiese acesta din ansamblul normelor ce reglementează procesul civil şi din cuprinsul art. 24 din Constituţia României şi art. 6 par.3 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil; în acest sens, a invocat cauza Grozescu contra României (Cererea nr. 17.309/02), publicată în M. Of. nr. 293 din 5 mai 2009.

c) Soluţionarea eronată a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Dispoziţiile art. 520 C. proc. civ. au caracter special, fiind aplicabile exclusiv adjudecatarului, în materie de executare silită, derogând de la orice alte norme, termenul de prescripţie de 3 ani pe care îl instituie fiind un termen special care se aplică oricăror acţiuni care presupun evicţiunea, indiferent că ar fi acţiune în revendicare, în nulitate sau de orice altă natură şi indiferent de cauza de nulitate invocată, fie aceasta relativă sau absolută.

Aşa cum s-a subliniat constant în doctrină, acest termen special de prescripţie a oricărei acţiuni îndreptate împotriva adjudecatarului a fost instituit tocmai pentru protecţia specială a acestuia, având în vedere natura executării silite şi pentru securitatea raporturilor juridice decurgând din instituţia adjudecării, sens în care a decis, în repetate rânduri, şi Curtea Constituţională (deciziile nr. 56/2004, nr. 65/2004 sau nr. 141/2004).

Ca atare, termenul de 3 ani instituit de art. 520 C. proc. civ. este unul special, stabilit pentru protecţia adjudecatarului, în cadrul unei proceduri speciale - executarea silită, aceasta fiind limita în care, în mod rezonabil, se permite oricărei persoane care se consideră prejudiciată într-un drept al său să acţioneze în instanţă. Dacă nu s-a exercitat nici o acţiune în termenul special de prescripţie, care curge imperativ chiar împotriva minorilor sau dispăruţilor, orice drept la acţiune se stinge.

În literatura de specialitate s-a arătat că acest termen de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 520 C. proc. civ., este unul special, în cazul revendicării imobilului adjudecat în cadrul procedurii urmăririi silite imobiliare sau al pretinderii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect acest imobil. „De asemenea, art. 520 C. proc. civ. vizează şi situaţia în care cel care a dobândit imobilul în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară este chemat în judecată de o terţă persoană care pretinde un drept real principal asupra acestui imobil, formulând deci o acţiune confesorie, ori chiar un drept de folosinţă ca drept personal (de creanţă) având ca obiect imobilul respectiv (spre exemplu, un drept de folosinţă izvorât dintr-un contract de locaţiune care, potrivit legii, nu a încetat prin înstrăinarea silită a imobilului către adjudecatar), formulând deci o acţiune personală."

Tot astfel, în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, s-a arătat că „Prescripţia extinctivă a acţiunii în revendicarea imobilului ce formează obiectul urmăririi silite imobiliare (sau a acţiunii confesorii prin care se pretinde un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra acestui imobil ori chiar al acţiunii personale prin care se invocă un drept de folosinţă asupra imobilului respectiv) începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară (art. 520 C. proc. civ.)."

2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Printre excepţiile de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, se încadrează şi ipoteza speţei deduse judecăţii.

Astfel, sunt considerate excepţii de la principiul sus-enunţat acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat.

Aşadar, deşi anularea actului juridic primar are drept consecinţă desfiinţarea dreptului ce a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuşi rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una din părţile actului juridic primar cu un terţ şi în legătură cu dreptul dobândit prin actul iniţial, odată cu actul juridic subsecvent menţinându-se şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia.

De regulă, aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, fie pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil.

Între aceste excepţii, doctrina şi jurisprudenţa au reţinut şi cazul care rezultă din art. 34 pct. 1 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea funciară.

În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) şi-a înscris dreptul real imobiliar în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credinţă, acesta din urmă va putea fi acţionat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a nulităţii actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996 (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, „afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menţinerea actului juridic subsecvent.

Aplicând legea în mod eronat, instanţele de fond au pronunţat o soluţie nelegală, întrucât nu au observat că este vorba tocmai despre una dintre excepţiile de la aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

În plus, instanţa nu a făcut nici aplicarea principiului de drept error communis facit jus, neobservând că sunt îndeplinite condiţiile legale: actul juridic este cu titlu particular şi cu titlu oneros, terţul a fost de bună - credinţă şi dovedeşte că a existat o eroare comună (obştească) şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a celui care i-a transmis imobilul, prin efectul translativ al adjudecării.

În condiţiile în care, anterior, debitorul urmărit îl dobândise, la rândul său, tot în urma unei proceduri legale speciale, de la lichidatorul judiciar al fostului proprietar ş.a.m.d., nimeni nu se putea îndoi de valabilitatea actului translativ sau de calitatea de proprietar a autorului, cu atât mai mult cu cât, reclamantele pierduseră în acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor.

Ca atare, în considerarea regulii de drept error communis facit jus, instanţa trebuia să observe că, în speţă, se regăseşte şi ipoteza unei excepţii de la regula quod nullum est, nullum producit effectum.

La fel cum s-a subliniat în doctrină, această soluţie este cea care rezultă din coroborarea art. 34 alin. (1) şi art. 36 din Legea nr. 7/1996.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâta SC U.H. SA, invocată din oficiu şi supusă dezbaterii contradictorii a părţilor în Şedinţa publică din termenul de dezbateri din 23 martie 2012, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 90 alin. (1) C. proc. civ., înmânarea tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa părţii, iar potrivit art. 93 acelaşi cod, în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

În speţă, se constată că în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, recurenta-pârâtă SC U.H. SA şi-a ales domiciliul procesual pentru comunicarea actelor de procedură la cabinetul avocatului G.R., cu sediul în Bucureşti, bd. Unirii, sector 4; această alegere de domiciliu a fost făcută de parte prin cererea precizatoare a motivelor de recurs, ce se regăseşte la fila 24 dosar Î.C.C.J. nr. 1481/115/2008.

Domiciliul procesual ales rămâne statornic pentru tot cursul procesului, indiferent de faza procesuală, afară de cazul în care partea revine asupra alegerii iniţiale.

Or, recurenta-pârâtă SC U.H. SA nu a revenit asupra alegerii iniţiale de domiciliu, nedepunând nici o cerere în acest sens până la închiderea dezbaterilor asupra recursului din primul ciclu procesual şi nici în faţa instanţei de apel învestită cu rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere, situaţie în care Decizia pronunţată în rejudecare - ce face obiectul prezentului recurs - trebuia să-i fie comunicată la domiciliul procesual ales, iar nu la sediul său.

În consecinţă, comunicarea efectuată la sediile recurentei, la data de 14 aprilie 2011, atestată de dovezile de comunicare de la filele 25-27 dosar apel rejudecare, este nelegală.

Conform dovezii de comunicare prezentată, în original, de către avocatul recurentei-pârâte SC U.H. SA, în Şedinţa publică din termenul de dezbateri din 23 martie 2012, ataşată în copie la fila 66 dosar recurs, acestei părţi i s-a comunicat Decizia din apel şi la domiciliul procesual ales, la data de 23 mai 2011.

Întrucât aceasta este comunicarea legal efectuată, înseamnă că de la data de 23 mai 2011 a început să curgă termenul de recurs de 15 zile, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., acesta socotindu-se împlinit la data de 08 iunie 2011, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Or, recurenta-pârâtă SC U.H. SA a declarat recurs la data de 30 mai 2011, aceasta fiind data trimiterii prin poştă a recursului, după cum rezultă din ştampila poştei de pe versoul plicului ataşat la fila 23 dosar.

Aşadar, data declarării recursului de către pârâta SC U.H. SA se situează în interiorul termenului legal de recurs, astfel că excepţia tardivităţii recursului acestei părţi este nefondată şi va fi respinsă ca atare.

Trecând la analiza pe fond a recursului pârâtei SC U.H. SA, Înalta Curte reţine următoarele:

1.a) Motivul de recurs prin care se impută instanţei de apel că a încălcat Decizia de casare nu este fondat, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevede, într-adevăr, obligativitatea deciziei de casare pentru judecătorii fondului, în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării unor probe, numai că, în speţă, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a deciziei de casare nr. 4229 din 05 iulie 2010 a Î.C.C.J. şi, prin urmare, nici a dispoziţiilor legale evocate.

Astfel, prin această decizie de casare s-a reţinut că hotărârea atacată nu este motivată prin raportare la toate motivele de apel formulate de pârâte, inclusiv cel referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 520 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce obliga instanţa de trimitere să rejudece integral apelurile, sens în care aceasta a şi procedat, analizând în considerentele hotărârii pronunţate toate motivele de apel, inclusiv pe cel vizând prescripţia dreptului la acţiune, întemeiat pe dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., în legătură cu care se plânge recurenta-pârâtă SC U.H. SA.

Contrar susţinerilor acesteia, motivul de apel întemeiat pe dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. a fost analizat în rejudecare, în considerentele deciziei recurate reţinându-se, argumentat, de ce acest text de lege nu poate avea efecte juridice în speţă. Fiind, aşadar, verificată incidenţa prescripţiei prevăzute de art. 520 C. proc. civ., chestiune care a constituit motiv de apel, este lipsit de relevanţă, sub aspectul reţinerii încălcării art. 315 alin. (1) C. proc. civ., faptul că instanţa de trimitere nu a făcut menţiune expresă în considerentele hotărârii pronunţate despre cererea înregistrată prin grefă, la data de 17 martie 2011, prin care pârâta-apelantă SC U.H. SA invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prin raportare la dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de trimitere ar fi fost obligată, conform deciziei de casare, să administreze probe noi pe prescripţie, aceasta este neîntemeiată, prin Decizia de casare impunându-se reluarea judecăţii pentru necercetarea tuturor motivelor de apel, fără a se stabili necesitatea administrării unor probe. Ca atare, nici din această perspectivă nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs vizând încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că nu a amânat pronunţarea, pentru a-i da posibilitatea să depună concluzii scrise, în condiţiile în care i-a respins cererea de amânare a judecăţii, pentru lipsă de apărare.

Această critică nu are, însă, nici o legătură cu motivul de recurs în cadrul căruia a fost invocată, întrucât pune în discuţie nu încălcarea deciziei de casare, ci a dreptului la apărare, aşa încât va fi analizată în cadrul motivului referitor la încălcarea dreptului la apărare (1.b).

1.b) Motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la apărare nu este fondat, ceea ce face inoperant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că art. 24 din Constituţie garantează dreptul la apărare, prin posibilitatea recunoscută părţilor de a fi asistate de avocatul ales, iar art. 156 alin. (2) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a amâna pronunţarea, în cazul în care respinge cererea de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare, însă numai condiţionat de cererea părţii: „Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv (lipsă de apărare, conform alin. (1) al textului), va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise."

Recurenta pretinde că instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii legale, întrucât a judecat pricina la primul termen - 17 martie 2011, fără a-i da posibilitatea să se apere, în condiţiile în care, fiindu-i refuzată cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, nu a amânat pronunţarea pentru depunerea de concluzii scrise.

Contrar susţinerilor acesteia, în rejudecare după casarea cu trimitere, cauza nu a fost soluţionată la primul termen de judecată, care a fost la data de 15 decembrie 2010, ci la al doilea - 17 martie 2011, iar faptul că acest din urmă termen instanţa i-a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, fără a amâna pronunţarea, nu înseamnă că i-a încălcat dreptul la apărare.

Aceasta pentru că, în cazul respingerii cererii de amânare pentru lipsă de apărare, art. 156 alin. (2) C. proc. civ. condiţionează amânarea pronunţării de cererea părţii, or recurenta nu a cerut amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise.

Pe de altă parte, recurenta pretinde încălcarea dreptului la apărare din perspectiva dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât instanţa de apel nu ar fi luat în discuţie excepţia prescripţiei şi probele invocate de ea în lumina deciziei de casare, prin cererea depusă pentru termenul din 17 martie 2011.

Aşa cum s-a reţinut deja la pct. 1.a), chestiunea prescripţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. a constituit motiv de apel şi a fost analizată ca atare cu ocazia rejudecării cauzei, conform celor dispuse prin Decizia de casare. Or, în acest context, recurenta nu se poate plânge că nu i s-a analizat „excepţia prescripţiei", neputându-se astfel reţine încălcarea art. 6 par.1 din Convenţie, respectiv a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa care priveşte obligativitatea examinării efective a tuturor cererilor părţilor; o atare încălcare nu se poate reţine nici cu referire la cererea de probe depusă în rejudecarea apelului, în a cărei justificare recurenta invocă Decizia de casare, deoarece prin această decizie nu s-a stabilit necesitatea administrării unor probe.

1.c) Motivul de recurs vizând soluţionarea eronată a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune nu este fondat, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (în care acest motiv se încadrează, cel de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 fiind indicat greşit prin cererea de recurs).

Este adevărat că dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. instituie un termen special de prescripţie extinctivă în favoarea adjudecatarului unui imobil, dar nu pentru orice cerere privind un imobil adjudecat, ci numai pentru cererile de evicţiune privind un asemenea imobil.

În acest sens, sunt neechivoce dispoziţiile legale evocate, care prevăd că „Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară şi dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terţului adjudecatar, au trecut cel puţin 3 ani."

Cererea în constatarea nulităţii unui act juridic de înstrăinare, cum este şi cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, nu este, însă, o cerere de evicţiune, cum eronat pretinde recurenta, întrucât răspunderea pentru evicţiune, care este una contractuală, presupune valabilitatea actului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării.

Sunt cereri în evicţiune şi, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripţie extinctivă, prevăzut de art. 520 alin. (1) C. proc. civ.: acţiunile în revendicare, prin care un terţ ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat şi care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestuia de la adjudecatar; acţiunile confesorii, prin care un terţ ce se pretinde titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie) asupra imobilului adjudecat cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea deplină şi netulburată a acestui drept; acţiunile personale, prin care un terţ ce se pretinde titular al unui drept de folosinţă (drept personal, de creanţă) asupra imobilului adjudecat, cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea nestingherită a acestui drept.

Or, deşi recurenta face apel la doctrină, redând în cererea de recurs citate care confirmă că numai acţiunile susmenţionate sunt în evicţiune şi le este aplicabil termenul special de prescripţie prevăzut de art. 520 C. proc. civ., susţine apoi, fără niciun temei legal, că şi acţiunea în nulitate dedusă judecăţii este tot o cerere în evicţiune, supusă termenului special de prescripţie.

Premisa de la care pleacă recurenta în justificarea aplicabilităţii, în speţă, a dispoziţiilor art. 520 C. proc. civ., aceea că acţiunea în nulitatea actului de adjudecare este o cerere în evicţiune, este, aşadar, greşită.

Potrivit celor anterior arătate, cererea în constatarea nulităţii actului de adjudecare nu este o cerere în evicţiune, motiv pentru care, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente, în cauză, dispoziţiile art. 520 C. proc. civ.; altfel spus, acţiunii în nulitate deduse judecăţii nu îi este aplicabil termenul special de prescripţie prevăzut de aceste dispoziţii legale, ea urmând regula de drept comun, conform căreia acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă extinctiv, adică poate fi intentată oricând, indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului.

2. Motivul de recurs privind pronunţarea hotărârii atacate cu nesocotirea excepţiilor de la principiile de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis şi quod nullum est, nullum producit effectum este, de asemenea, nefondat, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susţine că actul de adjudecare în litigiu nu putea fi anulat, întrucât, în speţă, ar opera o excepţie de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis (principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial), şi anume cazul care rezultă din art. 34 pct. 1 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea în cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea funciară.

Într-adevăr, cazul invocat de recurentă este recunoscut de doctrină şi jurisprudenţă ca o excepţie de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, care impune menţinerea actului juridic subsecvent şi a dreptului dobândit de terţ în temeiul acestuia, sub condiţia ca actul să fie cu titlu oneros şi să privească un imobil, iar subdobânditorul să fie de bună-credinţă, or această din urmă condiţie nu este îndeplinită în speţă.

Ca situaţie de fapt, stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., instanţele de fond au reţinut că la data întocmirii actului de adjudecare ce se cere a fi anulat, şi anume la data de 30 martie 2005, era notată în cartea funciară şi în curs de judecată acţiunea civilă din Dosarul nr. 4562/2003 al Tribunalului Caraş-Severin. Această acţiune a fost formulată de reclamantele din prezenta cauză şi a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a două contracte de vânzare-cumpărare succesive privind imobilul în litigiu, respectiv contractul încheiat la 19 noiembrie 1992 între SC T.S. SA Reşiţa, în calitate de vânzător şi SC M.R.G.E. SRL, în calitate de cumpărător şi contractul din 22 ianuarie 2003, încheiat între SC M.R.G.E. SRL, în calitate de vânzătoare şi SC M.C. SRL, în calitate de cumpărătoare; ea a fost soluţionată în sensul admiterii şi constatării nulităţii absolute a ambelor contracte de vânzare - cumpărare atacate, prin Decizia civilă nr. 1563 din 29 iunie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă prin Decizia Î.C.C.J. nr. 5454 din 02 iunie 2006 (în ce priveşte anularea primului contract), respectiv prin Decizia civilă nr. 111/ A din 26 februarie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă prin Decizia Î.C.C.J. nr. 7628 din 12 noiembrie 2007 (în ce priveşte anularea celui de-al doilea contract).

Or, cât timp actul de adjudecare în baza căruia recurenta a dobândit imobilul în litigiu a fost încheiat la o dată la care era în curs de judecată acţiunea în anularea titlului de proprietate al debitoarei sale, SC M.C. SRL, iar această acţiune era notată în cartea funciară, recurenta nu se situează în poziţia de subdobânditor de bună-credinţă, spre a putea pretinde exceptarea de la nulitate a acestui act.

Este adevărat că la data adjudecării imobilului litigios în procedura executării silite, debitoarea recurentei, SC M.C. SRL, avea înscris dreptul de proprietate în cartea funciară şi că această operaţiune are efecte de opozabilitate a dreptului respectiv faţă de terţi, ceea ce nu înseamnă, însă, că recurenta adjudecatară a dobândit cu bună-credinţă dreptul de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care, la data adjudecării, figura notată în cartea funciară şi acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al debitoarei sale.

Această menţiune din cartea funciară era de natură să trezească oricărei persoane care intenţiona să dobândească de la proprietarul înscris, indiferent sub ce formă - fie cu consimţământul acestuia, prin contract de vânzare - cumpărare, fie forţat, independent de consimţământul lui, prin act de adjudecare încheiat în procedura executării silite, - un puternic dubiu în ce priveşte valabilitatea titlului de proprietate al acestuia, dubiu care alterează buna-credinţă.

Este şi cazul recurentei, care deşi cunoştea că titlul de proprietate al debitoarei sale era atacat în instanţă, faţă de notarea litigiului în cartea funciară, şi-a asumat riscul de a dobândi, în procedura executării silite, de la o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puţin până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în nulitatea titlului acesteia. Ca atare, buna - credinţă a recurentei, în favoarea căreia s-a adjudecat imobilul litigios în cotă de 45/100, nu poate fi reţinută, cu consecinţa că nu poate fi înlăturat de la aplicare principiul resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis.

În absenţa bunei-credinţe, cu atât mai mult nu este aplicabil, în speţă, nici principiul error communis facit jus, principiu care presupune, pentru înlăturarea nulităţii actului, eroarea comună şi invincibilă în care s-ar fi aflat dobânditorul la data perfectării actului.

Principiul error communis facit jus, denumit şi principiul validităţii aparenţei în drept, constituie o excepţie de la regula quod nullum est, nullum producit efectum (ceea ce este nul nu produce niciun efect), în cazul incidenţei sale fiind înlăturate nu numai efectele nulităţii, ci însăşi sancţiunea respectivă. Aplicarea principiului presupune însă, pe lângă buna-credinţă perfectă, lipsită de orice culpă, a dobânditorului, ca acesta să probeze că s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a celui care i-a transmis dreptul. Cu alte cuvinte, el trebuie să demonstreze că nici o altă persoană în locul său, cu toate diligenţele depuse, nu ar fi putut cunoaşte că, din anumite motive (în speţă, existenţa acţiunii în nulitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului), bunul respectiv nu putea să fie înstrăinat la data perfectării actului.

Or, recurenta, care a invocat aplicarea principiului enunţat, nu a putut demonstra de ce ea, ca subdobânditoare cu titlu oneros, s-ar fi aflat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a celui care i-a transmis imobilul. Referirea sa la procedura legală specială în care a dobândit imobilul litigios (urmărire silită imobiliară asupra bunurilor debitorului), făcută cu ocazia evocării condiţiei erorii comune şi invincibile, nu poate constitui o justificare a acestei condiţii, întrucât simpla dobândire a bunului într-o procedură specială nu absolvă pe dobânditor să verifice calitatea de proprietar a înstrăinătorului, iar recurenta a fost avizată, anterior adjudecării, asupra caracterului incert al dreptului înstrăinătorului, prin notarea în cartea funciară a acţiunii în nulitatea titlului acestuia, ceea ce exclude buna sa credinţă şi, cu atât mai mult, eroarea comună şi invincibilă, la momentul perfectării actului de adjudecare.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei SC U.H. SA este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta SC L.R. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Recurenta impută instanţei de apel, pe de o parte, că a considerat greşit ca fiind inaplicabile, în speţă, dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că a calificat greşit actul de adjudecare atacat ca fiind o convenţie, cu consecinţa analizării valabilităţii lui prin raportare la dispoziţiile Codului civil care reglementează condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii.

a) În ceea ce priveşte chestiunea aplicabilităţii, în speţă, a termenului special de prescripţie prevăzut de art. 520 alin. (1) C. proc. civ., este de observat că aceasta a făcut obiect de critică şi în recursul pârâtei SC U.H. SA, unde s-a stabilit că dispoziţiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ., care vizează exclusiv cererile de evicţiune privind un imobil adjudecat, nu sunt incidente cererii în nulitate deduse judecăţii, întrucât aceasta nu este o cerere în evicţiune. În consecinţă, pentru argumentele dezvoltate pe larg la pct. 1.c) din analiza recursului pârâtei SC U.H. SA, care nu se mai impun a fi reluate, critica în discuţie, formulată şi de către recurenta-pârâtă SC L.R. SRL, va fi înlăturată, ca nefondată.

b) Nici critica privind greşita calificare a actului de adjudecare ce s-a cerut a fi anulat în prezenta cauză nu este fondată.

Contrar susţinerilor recurentei, actul de adjudecare, întocmit de către executorul judecătoresc în procedura urmăririi silite imobiliare, nu este un act de jurisdicţie, ci actul autentic prin care se confirmă efectuarea unei vânzări - cumpărări forţate. Deşi vânzarea - cumpărarea forţată, prin licitaţie, prezintă unele particularităţi cât priveşte caracterul ei sinalagmatic, comutativ şi consensual, aceasta nu înseamnă că ea s-ar înfăţişa ca altă operaţiune juridică decât vânzare-cumpărare, debitorul urmărit silit fiind considerat ca vânzător, iar adjudecatarul ca şi cumpărător. Argumente în acest sens sunt următoarele: actul de adjudecare este titlu de proprietate şi, ca asemenea titlu, el poate fi înscris în cartea funciară - art. 516 pct. 8 C. proc. civ.; procedura deschisă după expirarea celor 15 zile de la primirea somaţiei este o „procedură de vânzare" - art. 500 alin. (1) C. proc. civ.; publicaţia „de vânzare" întocmită de executorul judecătoresc cuprinde, printre altele, „invitaţia către toţi cei care vor să cumpere imobilul să se prezinte la termenul de vânzare" - art. 504 pct. 11 C. proc. civ.; executorul oferă „spre vânzare imobilul" - art. 509 alin. (2) C. proc. civ.; prin actul de adjudecare se strămută proprietatea imobilului, în schimbul preţului - art. 518 alin. (1) C. proc. civ.; dacă adjudecatarul - cumpărătorul - este evins, el îl poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit - art. 522 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, actul juridic atacat în prezenta cauză materializează o vânzare-cumpărare forţată, prin licitaţie, care nu este o altă operaţiune juridică decât vânzare - cumpărare. Negotium juris, ca operaţiune juridică, el semnifică aşadar vânzare-cumpărare şi, prin urmare, în mod corect instanţele de fond au analizat valabilitatea lui prin raportare la dispoziţiile art. 948 C. civ., care reglementează condiţiile de validitate a convenţiilor.

2. Critica privind greşita constatare a nulităţii absolute a actului de adjudecare în litigiu nu este fondată.

Confirmând soluţia fondului de constatare a nulităţii actului atacat pentru cauză ilicită, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 968 C. civ. cu referire la art. 966 C. civ.

Astfel, potrivit art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice, iar potrivit art. 966, obligaţia fondată pe o cauză nelicită nu poate avea niciun efect.

În speţă, cauza ilicită a operaţiunii de vânzare - cumpărare forţată pe care o materializează actul de adjudecare atacat se întemeiată pe reaua - credinţă a adjudecatarilor (cumpărători), decurgând din cunoaşterea de către aceştia, la momentul adjudecării (cumpărării), a naturii litigioase a bunului supus urmării silite, lor fiindu-le opozabilă notarea în cartea funciară a acţiunii în nulitatea titlului debitoarei (vânzătoare), formulată de către reclamantele din prezenta cauză. În aceste condiţii, nu se poate altfel considera decât că vânzarea-cumpărarea, în procedura urmăririi silite, a imobilului litigios, a avut ca scop mediat (causa remota) fraudarea drepturilor adevăraţilor proprietari, reclamantele din prezentul litigiu, care obţinuseră încă din anul 2002 hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, preluat abuziv de stat în perioada comunistă (Decizia civilă nr. 962/ R din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Braşov), şi care atacaseră cu acţiune în nulitate actele de înstrăinare succesive încheiate cu privire la imobilul proprietatea lor, aducând terţilor la cunoştinţă acest demers judiciar, prin notarea lui în cartea funciară.

Pe de altă parte, nulitatea actului subsecvent de adjudecare se justifică şi în virtutea principiului resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis (principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial), câtă vreme titlul de proprietate al debitoarei urmărite, SC M.C. SRL, a fost constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr. 111/ A din 26 februarie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 7628 din 12 noiembrie 2007 a Î.C.C.J.), iar potrivit celor deja arătate, inclusiv în analiza recursului celeilalte pârâte, la pct. 2, subdobânditorii adjudecatari nu au fost de bună-credinţă, condiţie în absenţa căreia nu putea fi înlăturat de la aplicare acest principiu.

Faţă de argumentele prezentate, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei SC L.R. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondată, excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta SC U.H. SA.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC L.R. SRL şi SC U.H. SA împotriva deciziei nr. 611/ A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 280/2012. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 2659/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2710/2012. Civil