ICCJ. Decizia nr. 2640/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2640/2012
Dosar nr. 992/111/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 17 februarie 2010, sub nr. 992/111/2010, reclamantul G.G. a chemat în judecată pe pârâtul M.F.P., solicitând instanţei, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Codului civil şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., obligarea acestuia din urmă să achite suma de 205.000 lei reactualizată în raport de rata inflaţiei, de la momentul emiterii dispoziţiei Primarului municipiului Oradea nr. 4497 din 21 august 2008 şi până la plata efectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 205/ C din 28 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul să-i plătească acestuia suma de 205.000 lei, reactualizată în raport cu rata inflaţiei cu începere de la momentul emiterii dispoziţiei Primarului nr. 4497 din 21 august 2008 şi până la momentul plăţii efective, condiţionat de restituirea sumei de 25750,11 lei vechi, reactualizată prin compensare, în raport cu indicele de inflaţie la momentul compensării efective.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bihor.
Prin decizia civilă nr. 18/ A din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de instanţă; s-a admis apelul formulat de pârât, a fost desfiinţată hotărârea primei instanţe şi s-a trimis cauza la Judecătoria Oradea, pentru o nouă judecată.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că temeiul juridic al acţiunii formulate de către reclamant nu este Legea nr. 10/2001, care atrage în primă instanţă o competenţă specială, cea a tribunalului, ci de fapt art. 1 Protocolul 1 din C.E.D.O., care nu atrage o competenţă specială a instanţelor, ci pe cea de drept comun.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă doar procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Or, în prezenta speţă, valoarea obiectului litigiului este de 205.000 lei, cuantum care atrage, potrivit dreptului comun, competenţa materială a judecătoriei.
Ca urmare, Curtea, constatând că dosarul a fost soluţionat în primă instanţă la tribunal, deci, cu încălcarea normelor de competenţă materială, a apreciat că hotărârea pronunţată de prima instanţă este lovită de nulitate absolută, impunându-se rejudecarea cauzei de instanţa competentă din punct de vedere material.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond, reţinând in mod eronat ca Judecătoria Oradea este competentă să soluţioneze această cauză.
Litigiul trebuia soluţionat pe fond de Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevede că actele emise de autorităţile centrale sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ. Astfel, Legea contenciosului administrativ reglementează şi posibilitatea de a te adresa instanţei de contencios administrativ, competentă şi pentru nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri, cum este cazul speţei de faţă.
Cum C.C.S.D. nu a soluţionat până în prezent dosarul reclamantului, acest aspect poate fi asimilat unui act administrativ unilateral, competenţa de primă instanţă aparţinând, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, secţiei de contencios administrativ şi fiscal al curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Şi dacă s-ar trece peste acest aspect, decizia este dată cu încălcarea competenţei materiale a instanţei de fond, dar nu a judecătoriei. Acţiunea promovată are ca temei juridic Legea nr. 10/2001, iar, potrivit art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001, competenţa de soluţionare revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare. În speţă, acţiunea derivă din Legea nr. 10/2001.
2. Recurentul invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.R., prin M.F.P., în raport de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, C.C.S.D. fiind instituţia care acordă despăgubirile solicitate reclamant.
3. De asemenea, nu s-a ţinut cont, atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, că unitatea cu personalitate juridică deţinătoare a imobilului aflat în litigiu este Primarul Oradea şi acestei instituţii îi revine obligaţia, conform Legii nr. 10/2001 de a se pronunţa, prin decizie motivată, asupra notificării de acordare a măsurilor reparatorii. Valabilitatea titlului statului poate şi trebuie să fie discutată în contradictoriu între persoanele care se consideră îndreptăţite, în înţelesul legii menţionate, şi unitatea deţinătoare.
În calitate de reprezentant al S.R., M.F.P. nu are atribuţia de a aviza sau aproba decizia emisă de unitatea deţinătoare a imobilului şi nici de a aviza sau de a acorda titluri de despăgubiri. Emiterea în numele şi pe seama Statului a titlurilor de despăgubiri este de competenţa C.C.S.D., conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Din aceste prevederi legale rezultă că S.R. nu este reprezentat de către M.F.P., ci, potrivit art. 22 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instituţia Primarului Oradea are calitatea de reprezentant al Statului.
4. Instanţele nu au ţinut seama de concursul între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi legea generală, dreptul comun, care se rezolvă în favoarea legii speciale. În cazul despăgubirilor, acestea trebuie solicitate conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, şi nu prin obligarea directă a S.R.
Acţiunea prin care se solicită obligarea directă a S.R., prin M.F.P., la plata despăgubirilor este inadmisibilă, prematură şi tardivă.
5. Referitor la practica C.E.D.O. menţionată in decizia recurată, aceasta este neconcordantă cu legislaţia in vigoare, atâta timp cât este de notorietate faptul că Fondul Proprietatea este funcţional, iar din acest fond se acordă constant despăgubiri.
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, legiuitorul a încercat să asigure o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit de persoanele care au suferit în urma preluării abuzive a imobilelor.
S.R. nu încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
6. Dat fiind şi petitul acţiunii, este evident că o eventuală soluţie de obligare a S.R. la plata despăgubirilor pentru imobilul solicitat ar fi fără efect şi nu ar putea fi aplicabilă M.F.P., întrucât despăgubirile sunt acordate de către C.C.S.D., şi nu de către M.F.P., acesta nedeţinând instrumentele legale pentru a realiza acest lucru, respectiv nu are conturi băneşti.
Recurentul pârât a solicitat desfiinţarea în totalitate a deciziei civile recurate, admiterea apelului şi respingerea acţiunii, cu consecinţa înlăturării obligaţiei de plată stabilite în sarcina pârâtului, precum şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. şi a lipsei calităţii de reprezentat al S.R.
Intimatul reclamant nu a depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate la pct. 1 din cererea de recurs şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie menţionat că motivele de recurs de la pct. 2-6, astfel cum au fost prezentate în precedent, nu vizează soluţia instanţei de apel, care a fost fundamentată pe temeiul juridic al acţiunii şi pe admiterea excepţiei de necompetenţă materială a primei instanţe în soluţionarea acţiunii.
Or, motivele de recurs 2-6 se referă, în esenţă, la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, excepţie de fond, a cărei analiză este subsidiară excepţiei de procedură a necompetenţei materiale a primei instanţe, precum şi la chestiuni ce privesc fondul cauzei, şi care, de asemenea, se examinează ulterior excepţiilor, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Din perspectiva celor arătate, singurul motiv ce are în vedere soluţia instanţei de apel este cel referitor la greşita admitere, în opinia recurentului, a excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe, şi doar acest motiv va fi examinat de instanţa de recurs.
Criticile sunt nefondate.
Acţiunea de faţă, al cărei obiect a fost prezentat în precedent, este o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., care atrage competenţa materială în primă instanţă a judecătoriei, în raport de valoarea pretenţiilor (suma de 205.000 lei reactualizată cu rata inflaţiei), în condiţiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării primei instanţe, şi având în vedere interpretarea per a contrario a art. 2 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod.
Contrar celor susţinute de recurent, nu este atrasă nici competenţa instanţei de contencios administrativ conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 şi nici cea a secţiei civile a tribunalului unde se află sediul unităţii deţinătoare potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [(art. 24 alin. (8) din legea în forma iniţială)].
Astfel, reclamantul a solicitat obligarea M.F.P., ca reprezentant al S.R., la plata sumei de 205.000 lei, reactualizată cu rata inflaţiei, sumă trecută în dispoziţia emisă de Primarul municipiului Oradea, invocând că dosarul a fost înaintat A.N.R.P. şi nesoluţionat până în prezent, iar S.R. are obligaţia de a garanta dreptul de proprietate. A mai susţinut reclamantul că simpla adoptare a unor măsuri reparatorii prin emiterea Legii nr. 10/2001, în măsura în care nu este urmată de o aplicare corectă în practică şi într-un termen rezonabil, nu absolvă S.R. de obligaţiile sale în această materie.
Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
În concluzie, acţiunea reprezintă o acţiune în pretenţii fundamentată pe documentul european sus-menţionat, invocându-se, în principiu, răspunderea statului pentru nefuncţionarea corespunzătoare a procedurii prin care se pot valorifica măsurile reparatorii dispuse în condiţiile Legii nr. 10/2001, în favoarea persoanelor îndreptăţite.
Legea nr. 10/2001 şi Codul civil au fost invocate în mod formal ca fundament juridic al pretenţiilor reclamantului, temeiul acestora fiind, cum s-a arătat deja, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Procedura Legii nr. 10/2001 a fost epuizată odată cu emiterea dispoziţiei nr. 4497 din 21 august 2008 emisă de Primarul municipiului Oradea, prin care a fost modificată dispoziţia nr. 1763 din 27 martie 2007, fiind trecută valoarea măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantului, dispoziţie neatacată în instanţă.
Ca atare, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se stabileşte competenţa materială în primă instanţă a tribunalului, secţia civilă, în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, pentru soluţionarea contestaţiei formulate de persoana îndreptăţită în cazul în care s-a respins notificarea sau cererea de restituire în natură a bunului, nu sunt incidente în prezenta cauză pentru determinarea competenţei.
Nici dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 19 din Legea nr. 247/2005 nu au relevanţă pentru aspectul juridic în discuţie.
Textele de lege sus-menţionate nu sunt incidente, deoarece reclamantul nu a înţeles să formuleze o acţiune în temeiul Legii nr. 554/2004 şi Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respectiv să cheme în judecată organismul răspunzător pentru nesoluţionarea până în prezent, în procedura administrativă ulterioară soluţionării notificării, a pretenţiilor reclamantului, de valorificare a dispoziţiei emise de primar (C.C.S.D.), ci S.R., prin M.F.P., ca garant al funcţionării procedurii adoptate pentru restituirea bunurilor imobile preluate abuziv, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
În consecinţă, în raport de obiectul pretenţiilor deduse judecăţii şi de fundamentul juridic al acţiunii, în mod corect Curtea de Apel a aplicat dispoziţiile dreptului comun în materie de competenţă, respectiv art. 1 pct. 1 cu referire la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., stabilind competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Judecătoriei Oradea, despăgubirile pretinse de reclamant plasându-se sub limita valorică stabilită de Cod pentru a fi competent tribunalul în primă instanţă, respectiv de peste 500.000 de lei.
Având în vedere argumentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Bihor, împotriva deciziei nr. 18/ A din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2639/2012. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 2644/2012. Civil → |
|---|
