ICCJ. Decizia nr. 2658/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2658/2012
Dosar nr. 564/320/2012
Şedinţa din camera de consiliu de la 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecătoria Târgu Mureş, prin încheierea civilă nr. 340 din 26 ianuarie 2012, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cererea formulată de M.D.I., executor bancar în cadrul Corpului executorilor bancari ai P.B.R. S.A. privind încuviinţarea începerii executării silite în favoarea creditoarei P.B.R. SA, pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor titlului executor, în favoarea Judecătoriei sector 5 Bucureşti, cu următoarea motivare:
Potrivit art. 3731 C. proc. civ., cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţa de executare care, potrivit art. 373 alin. (2), este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.
În prezenta cauză, creditoarea solicită încuviinţarea executării silite a debitorului P.V., cu domiciliul în sector 5, Bucureşti, str. Bârlad, astfel că cererea urmează a fi soluţionată de Judecătoria sector 5 Bucureşti.
Urmare declinării, Judecătoria sector 5 Bucureşti, secţia a II a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1508 din 17 februarie 2012, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Mureş şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
În motivarea soluţiei sale, Judecătoria sector 5 Bucureşti a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite este de competenţa instanţei de executare, art. 373 alin. (2) C. proc. civ., stabilind competenţa materială şi teritorială în favoarea judecătoriei în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea nu dispune altfel.
În funcţie de forma de executare silita aleasă de creditor, instanţa de executare va fi cea de la locul situării bunurilor mobile sau imobile ce fac obiectul procedurii sau cea de la sediul/ domiciliul terţului poprit.
Cum în prezenta cauză creditorul, prin executor, nu a indicat în cererea de încuviinţare a executării silite forma de executare, acesta putând opta pentru oricare dintre cele trei forme, în mod neîntemeiat Judecătoria Târgu-Mureş a prezumat că executarea va avea ca obiect doar bunurile aflate la domiciliul debitorului.
În situaţia regăsită în cauză, instanţa apreciază că o prezumţie rezonabilă privind locul în care urmează a se efectua executarea este cea care izvorăşte din însăşi voinţa părţii, în virtutea principiului disponibilităţii. În acest sens, se poate presupune în mod rezonabil că partea creditoare, prin executorul judecătoresc, a dorit să declanşeze executarea silită în raza teritorială a instanţei sesizate cu cererea de încuviinţare a executării silite, din moment ce încheierea de încuviinţare pronunţată de aceasta se limitează la raza sa de competenţă teritorială.
În cazul în care instanţa sesizată nu era lămurită în legătură cu locul executării silite şi, implicit, cu chestiunea competenţei teritoriale, era obligată să solicite precizări părţii creditoare în acest sens, astfel cum o impun dispoziţiile art. 334 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 373 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.
Conform art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i, în copie, cererea de executare şi titlul respectiv.
Instanţa de executare este definită, în art. 373 alin. (2) C. proc. civ., ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Aşadar, încuviinţarea executării silite o face judecătoria aflată în raza curţii de apel în circumscripţia căreia se află sediul executorului judecătoresc ce va face executarea silită.
Având în vedere că, faţă de art. 3731 alin. (4) C. proc. civ., cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă numai dacă cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării silite; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege, înseamnă că executorul judecătoresc nu este obligat să indice, în chiar cererea de încuviinţare a executării silite, bunurile asupra cărora se va face executarea.
În plus, art. 3731 alin. (3) C. proc. civ. arată că, în temeiul încheierii prin care se admite cererea de încuviinţare a executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Prin urmare, este inutil ca la momentul încuviinţării executării silite să se verifice locul unde s-ar afla bunurile ce urmează să fie executate silit, situarea şi existenţa ca atare a bunurilor interesând doar la momentul executării propriu-zise.
Cu alte cuvinte, faptul că, la momentul încuviinţării executării silite, bunul se află în raza unei anumite instanţe, va fi total lipsit de relevanţă pentru determinarea „instanţei de executare”, în sensul art. 373 alin. (2) C. proc. civ., dacă, până, la momentul executării efective, a ieşit din raza acelei instanţe.
În cazul în care s-a cerut încuviinţarea executării silite în toate formele de executare, sintagma „judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea” nu poate fi înţeleasă, doar în baza unei prezumţii simple, ca fiind instanţa domiciliului debitorului.
De vreme ce, faţă de art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., creditorul îşi poate alege executorul, iar această alegere are consecinţe şi sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale în faza a doua a procesului civil, în condiţiile art. 373 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., limitarea competenţei la instanţa în raza căreia s-ar putea afla bunuri ale debitorului nu are nici un suport legal.
Întrucât, în cauză, cererea de executare silită a fost adresată unui executor bancar, iar acesta, potrivit art. 11 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari, îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României, încuviinţarea executării silite trebuia analizată de prima instanţă sesizată, respectiv Judecătoria Târgu Mureş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Mureş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2644/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2667/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
