ICCJ. Decizia nr. 2667/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2667/2012
Dosar nr. 3392/108/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad, la data de 15 iulie 2009, reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri în sumă de 4.000.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui ei, G.I., iniţial la moarte, iar ulterior la muncă silnică pe viaţă.
Prin sentinţa civilă nr. 27 din 21 ianuarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul S.R. prin M.F.P. să achite reclamantei suma de 275.000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
Prin aceeaşi sentinţă pârâtul a fost obligat la 4.200 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Tatăl reclamantei, defunctul G.I., a fost condamnat politic prin sentinţa penală nr. 66 din 7 martie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Timişoara, iniţial la moarte, iar ulterior la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii pentru uneltire împotriva securităţii interne şi externe a R.P.R. prevăzută de art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950 cu aplicarea art. 4 şi 7 din acelaşi decret, pentru modificarea Legii nr. 16/1949, fiind încarcerat de la 24 septembrie 1951 până la data de 30 iulie 1964, când a fost graţiat prin Decretul nr. 411/1964.
Ulterior eliberării din închisoare, persecuţiile faţă de tatăl reclamantei şi întreaga familie, au continuat, fiind urmărit în permanenţă şi îndemnat să plece din ţară. În calitate de fiică a defunctului G.I., reclamanta nu a putut urma cursurile liceale pentru a avea o diplomă şi a-şi găsi un loc de muncă, deoarece la dosar existau acte care atestau ca tatăl a fost deţinut politic.
Tribunalul a apreciat că, prin condamnarea şi, respectiv, executarea pedepsei de către tatăl reclamantei, i s-a cauzat acesteia un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţe dăunătoare, neevaluabile în bani, reclamanta fiind împiedicată să-şi continue studiile şi să-şi găsească un loc de muncă, datorită faptului că la dosar se aflau înscrisuri care atestau că tatăl a fost deţinut politic, de asemenea a influenţat şi relaţiile sociale, onoarea, reputaţia, şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul, având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, precum şi faptul că tatăl reclamantei a beneficiat şi de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i recunoscută perioada de detenţie de 12 ani, 10 luni şi 4 zile ca vechime în muncă şi fiindu-i acordată şi o indemnizaţie de 256,9 lei lunar, conform Hotărârii Comisiei din data de 2 iulie 1990, a apreciat că suma de 275.000 euro constituie o satisfacţie suficientă şi echitabilă pentru reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta B.L. cât şi pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 458/ A din 3 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă. Prin aceeaşi decizie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
De asemenea, s-a reţinut că nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta ar fi fost titularul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantei, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege, se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, făcând o greşită aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cu încălcarea tratatelor internaţionale în materie şi a Constituţiei României.
Recurenta a susţinut că i-a fost îngrădit accesul liber la justiţie, că ne aflăm în situaţia denegării de dreptate reglementată prin art. 3 C. civ. şi că s-a creat o situaţie discriminatorie.
De asemenea, recurenta reclamantă a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 14 din C.E.D.O., precum şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, ce au prioritate în raport cu normele interne, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.
Recurenta a mai arătat că în mod greşit instanţa de apel nu a analizat cauza şi prin prisma temeiurilor de drept invocate în completarea temeiului de drept la termenul din 03 martie 2011, art. 504 - art. 505 C. proc. pen., art. 998, 999 C. civ. A solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului său şi respingerii apelului pârâtului şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Referitor la relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din C.E.D.O. şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul.
Totodată, se constată că instanţa nu putea să analizeze pretenţiile reclamantei din perspectiva altor temeiuri de drept, precum art. 998 – art. 999 C. civ. sau art. 504 - art. 505 C. proc. pen., aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, ceea ce dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu permit, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanţele de fond şi de apel au analizat pretenţiile deduse judecăţii.
În condiţiile în care reclamanta a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, analizarea pretenţiilor acesteia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte, constatând că în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.L., împotriva deciziei nr. 458/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2658/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2668/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
