ICCJ. Decizia nr. 2700/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2700/2012
Dosar nr. 5398/30/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 519 din 26 februarie 2010 pronunţată în dosar nr. 5398/30/2009, Tribunalul Timiş a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantele M.F. şi S.I., în contradictoriu cu pârâtul P.M. Timişoara.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că asupra imobilului înscris în C.F. 25508 Timişoara, nr. top 5577-5578, compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 780 m.p., fostă C.F. 25995 Timişoara, au fost proprietari N.E. şi N.M., în părţi egale.
În 1963, imobilul nr. top 5578 se dezlipeşte şi se împarte în nr. top 5578/1 în suprafaţă de 452 m.p., ce se reînscrie sub nr. top 35578/2 în suprafaţă de 200 m.p., ce se transcrie în C.F. 2505 în proprietatea S.R. în administrarea F.C., ca urmare a donaţiei făcute de către N.M.
În anul 1970, după decesul succesiv al proprietarilor tabulari, se intabulează dreptul de proprietate în favoarea reclamantei S.I. în cotă de ¼ parte, a reclamantei M.F. în cotă de ¼ parte şi al mamei acestora W.E., în cotă de ½ parte.
În 1973 se închide C.F. 2995, iar nr. top 5577 şi 5578/1 se transcriu în C.F. col.25508 ca proprietate pe apartamente.
Din C.F. col 25508 rezultă că imobilul a fost apartamentat în 1973 în trei apartamente, din care ap. 1, în proprietatea mamei reclamantelor, W.E.; ap. 2, în proprietatea reclamantei S.I. şi ap. 3, în proprietatea reclamantei M.F., toate cu titlu de moştenire.
Prin urmare, la data preluării imobilului de către stat, imobilul era împărţit în trei apartamente, fiecare în proprietatea a trei persoane.
Intrând în patrimoniul statului, apartamentele au fost date în administrarea I.C. Timişoara care în 1996 s-a transformat în SC C. SA, conform H.G. nr. 834/1991 şi 415/1990. Construcţiile iniţiale au fost demolate, iar în locul lor au fost ridicate spaţiile societăţii, intabulate în C.F.
Prin notificarea înregistrată la B.E.J. D.J. sub nr. 525 din 25 iulie 2001, W.E. a solicitat restituirea întregului imobil.
Iniţial, P. Timişoara a înaintat cu adresa SC 394 din 13 iunie 2005 această notificare către SC C. SA Timişoara (fosta I.C. Timişoara privatizată), care prin dispoziţia nr. 365 din 29 august 2005 a respins cererea de restituire in natură a imobilului, pe considerentul că imobilul construcţie a fost demolat, iar spaţiile existente sunt edificate în întregime de societate, precum şi pentru că terenul aferent spaţiilor comerciale a fost donat Statului de antecesoarea notificatoarei.
Prin aceeaşi dispoziţie, s-a transmis Prefecturii Judeţului Timiş notificarea pentru a fi soluţionată, instituţie care, la rândul său, a trimis-o către Primăria Timişoara.
Prin Dispoziţia nr. 1698 din 13 iulie 2009, primarul P.M. Timişoara a respins cererea de restituire în natură, întrucât construcţia a fost demolată, iar pe teren s-au edificat alte construcţii de către SC C. SA.
Pentru ap. 1 s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, iar pentru ap. 2 şi 3 s-a respins cererea de restituire în natură sau prin echivalent bănesc, cu motivarea că notificatoarea W.E. are calitatea de persoană îndreptăţită doar pentru ap.1 din imobil.
Prin contestaţia de faţă, reclamantele, în calitate de fiice ale defunctei W.E., susţin că aceasta a formulat notificarea şi în numele lor, pentru întregul imobil, deci pentru ap. 2 şi 3, proprietatea reclamantelor, susţinere ce nu este probată prin înscrisurile de la dosar.
Astfel, deşi din notificare a rezultat că numita W.E. a solicitat restituirea imobilului din Timişoara, str. Kogălniceanu (în întregime), nu rezultă că ea ar fi acţionat atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatară a fiicelor sale (reclamantele din contestaţia de faţă), proprietare asupra apartamentelor nr. 2, respectiv 3.
De altfel, intenţia sa de a acţiona doar în nume propriu şi doar pentru apartamentul nr. 1 rezultă şi din declaraţia dată la 15 decembrie 2002.
Chiar dacă s-ar admite că notificarea a fost făcută de W.E. pentru tot imobilul, ea nu era proprietară decât asupra ap. 1 (imobilul fiind apartamentat anterior preluării de către stat), şi cum nu rezultă că ar fi acţionat şi în numele fiicelor, în mod legal, prin dispoziţia contestată s-a soluţionat doar cererea de restituire vizând ap. nr. 1.
A fost înlăturată susţinerea reclamantelor în sensul că nu au cunoscut că imobilul era apartamentat, deoarece acest aspect este menţionat în cartea funciară 25508 Timişoara, or cartea funciară este un registru public, aflat la dispoziţia celor interesaţi, care au acces neîngrădit la consultarea lui, acest acces fiind de esenţa însăşi a regimului de publicitate cadastrală.
Prin decizia nr. 363 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamante împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a confirmat în totalitate considerentele primei instanţe, constatând că, în raport de situaţia de carte Funciară a imobilului la data preluării de către stat, în mod corect s-a reţinut că acesta era împărţit deja în trei apartamente şi intabulat în proprietatea şi numele a trei persoane.
Prin notificarea formulată şi înregistrată de reclamanta W.E. prin mandatar cu procură specială, la B.E.J. D.J. sub nr. 525 din 25 iulie 2001 aceasta a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Timişoara str. Kogălniceanu, compus din „casă particulară de câteva camere, bucătărie, baie, WC şi teren, din care o parte s-a luat în anul 1963, iar totul s-a naţionalizat în anul 1975, fostă proprietate a mamei sale N.M.”, iar din declaraţia personală dată de autoarea reclamantelor W.E. la data de 15 decembrie 2002, rezultă fără dubiu că aceasta s-a referit în mod strict la apartamentul deţinut în proprietatea exclusivă, conform situaţiei de carte funciară de la momentul preluării imobilului, respectiv apartamentul nr. 1.
Această declaraţie autentică a autoarei reclamantelor se coroborează cu situaţia de carte funciară a imobilului înscris în C.F. colectiv 25508, de unde rezultă, de asemenea, că imobilul a fost apartamentat anterior preluării lui de către stat în trei apartamente distincte, înscris astfel în C.F. în proprietatea şi pe numele celor trei proprietari reclamanta S.I. pe ap. nr. 2, reclamanta M.F. pe apartamentul nr. 3 şi autoarea lor, W.E., pe apartamentul nr. 1, toate cu titlu de moştenire, după decesul succesiv al foştilor proprietari tabulari.
Prin urmare, nu s-ar putea reţine că notificatoarea W.E. nu a avut cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului la momentul formulării notificării întrucât, astfel cum rezultă din desfăşurătorul de carte funciară, apartamentarea imobilului s-a făcut anterior preluării lui în proprietatea statului, fiind intabulat astfel în cartea funciară, iar notificatoarea nu putea pretinde mai mult decât era îndreptăţită.
Totodată, nu s-ar putea reţine nici faptul că ea a înţeles să formuleze notificare atât în nume propriu, cât şi pentru cele două fiice, S.I. şi M.F. întrucât, pe de o parte, nu a avut procură în acest sens din partea proprietarilor tabulari (respectiv cele două fiice), în mod corect, dispunându-se acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 doar pentru apartamentul nr. 1, proprietatea sa personală. Pe de altă parte, cum corect a reţinut prima instanţă, chiar dacă s-ar admite ipoteza notificării de autoarea W.E. a întregului imobil, ea nu era îndreptăţită decât pentru imobilul apartamentul nr. 1 înscris deja în C.F. în proprietatea ei, ca urmare a dezbaterii succesorale şi apartamentării imobilului anterior preluării de către stat.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Ambele instanţe de fond au interpretat, în mod greşit, actul dedus judecăţii, întrucât prin Notificarea nr. 525 din 25 iulie 2001, autoarea recurentelor-reclamante a solicitat măsuri reperatorii pentru întregul imobil, aspect necontestat în cauză, ceea ce înseamnă că atât intenţia notificatoarei cât şi intenţia reclamantelor a fost aceea de revendicare a întregului imobil, adică a apartamentelor 1, 2 şi 3, autoarea acţionând şi în numele reclamantelor şi pe seama acestora.
Acest fapt rezultă şi din procura nr. 287/2001 prin care autoarea reclamantelor a împuternicit S.E. – O.S.T. Ltd pentru a efectua demersurile legale cu privire la imobilul din Timişoara, str. M. Kogălniceanu, precum şi din declaraţia reclamantelor nr. 114/2008 prin care s-a arătat că nici reclamantele, nici autoarea acestora, nu au beneficiat de despăgubiri pentru acest imobil.
Prin urmare, între reclamante şi autoarea lor a operat un mandat tacit care rezultă din împrejurările de fapt descrise, ce fac neîndoielnică intenţia părţilor contractante, s-a mai susţinut prin motivele de recurs.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Recurentele şi-au întemeiat criticile formulate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., însă din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că acestea nu pot fi încadrate în ipoteza descrisă de art. 304 pct. 8: actul juridic dedus judecăţii nu este reprezentat de notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, pentru a se cerceta dacă instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul acestuia, ci de titlul de proprietate pe care se întemeiază dreptul pretins în baza Legii nr. 10/2001.
Or, nu s-au formulat critici referitoare la modul de apreciere a acestui titlu de către instanţa de apel, necontestându-se situaţia juridică a celor trei apartamente din imobil (situat în Timişoara, str. M. Kogălniceanu), astfel cum este reflectată de cartea funciară.
Motivele de recurs se referă la natura actului juridic pretins intervenit între reclamante şi notificatoare, din perspectiva intenţiei acesteia din urmă de a acţiona şi în numele reclamantelor în vederea recunoaşterii dreptului la măsuri reparatorii cu privire la întregul imobil.
Astfel formulate, criticile interesează modul de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la mandat, urmând a fi evaluate ca atare.
În acest context, se reţine că instanţa de apel, confirmând situaţia de fapt menţionată în hotărârea primei instanţe, a constatat că notificatoarea a acţionat exclusiv în nume propriu, nu şi în numele fiicelor sale, reclamantele din cauză, întrucât, pe de o parte, nu a existat o procură cu acest obiect iar, pe de altă parte, notificatoarea era îndreptăţită la măsuri reparatorii doar pentru apartamentul nr. 1 din imobilul arătat, înscris în C.F. pe numele său.
Prin motivele de recurs se susţine, pe baza aceloraşi probe evaluate de către instanţele de fond, că în cauză a operat un mandat tacit, susţinere ce evocă prevederile art. 1533 C. civ.
În aplicarea acestei norme, existenţa unui contract de mandat nu poate fi pusă la îndoială chiar în lipsa unui înscris constatator, însă, pentru a opera un mandat tacit, este necesar ca acesta să fie susţinut de împrejurări de fapt, ce fac neîndoielnică intenţia părţilor. Aceste împrejurări trebuie să releve acte ori fapte ale pretinsului mandant, nu numai ale mandatarului şi să fie anterioare operaţiunii juridice pretins efectuate în baza mandatului, deoarece, în caz contrar, ar putea fi relevante, eventual, ca ratificare a mandatului, ce este întotdeauna ulterioară respectivei operaţiuni juridice efectuate de mandatar, în numele şi pe seama mandantului.
Or, în cauză, recurentele nu au susţinut că ar fi intervenit o ratificare a mandatului, pentru a fi analizate dispoziţiile art. 1546 C. civ., caz în care sunt lipsite de forţă probantă în legătură cu mandatul tacit pentru formularea notificării, înscrisurile ulterioare anului 2001, când s-a formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, respectiv declaraţia dată de reclamante în anul 2008 referitoare la despăgubiri.
Ca atare, ar fi fost necesar ca reclamantele să se prevaleze de împrejurări de fapt anterioare anului 2001, din care să rezulte intenţia neîndoielnică de a o împuternici pe mama lor să formuleze notificarea şi pentru apartamentele 2 şi 3 din imobil, ale căror proprietare tabulare erau reclamantele la momentul preluării de către stat, împrejurări ce nu au fost invocate în cauză.
Singurul mijloc de probă ce conţine o situaţie preexistentă notificării este reprezentată de împuternicirea pe care notificatoare a dat-o unei societăţi de avocatură de a face demersurile necesare în vederea obţinerii de măsuri reparatorii cu privire la imobil. Nici acest înscris, însă, nu poate fi reţinut, atât timp cât provine de la pretinsul mandatar, nu de la mandant şi nu reflectă decât intenţia notificatoarei de a acţiona pentru sine.
Chiar dacă s-ar reţine că acest înscris este relevant pentru probarea intenţiei în discuţie, deoarece demersurile urmau a fi efectuate pentru întregul imobil, acest înscris nu este suficient, în absenţa coroborării sale cu alte mijloace de probă din care să rezulte intenţia reclamantelor de a formula notificare prin intermediul mamei lor.
Pe de altă parte, este de precizat că nu este exclusă incidenţa în cauză a unei alte instituţii juridice decât aceea a mandatului, respectiv gestiunea de afaceri ce presupune că o persoană a acţionat în numele şi pe seama unei alte persoane, făcând acte de conservare a unor drepturi ale acesteia din urmă.
Într-un asemenea caz, nu numai că nu este necesară producerea unui înscris constatator, fiind vorba despre un fapt juridic posibil a fi dovedit prin orice mijloc de probă, ori raportarea la împrejurări anterioare operaţiunii juridice pretins efectuate în numele şi pe seama altei persoane, însă nu ar fi necesară nici ratificarea actelor juridice efectuate de către gerant, atât timp cât, prin ratificare, faptul juridic s-ar converti într-un mandat, în condiţiile art. 1546 C. civ.
Se constată, însă, că nu sunt îndeplinite în cauză nici condiţiile unei gestiuni de afaceri: premisa operării acestei instituţii juridice este aceea ca gerantul să fi acţionat fără înştiinţarea geratului, or, reclamantele au susţinut faptul contrar, respectiv acela că au avut cunoştinţă despre operaţiunea juridică ce urma a fi efectuată, împuternicind-o pe mama lor în vederea efectuării acesteia, ceea ce exclude gestiunea de afaceri şi evocă instituţia mandatului (ce presupune cunoaşterea de către mandatar a actelor ce urmează a fi efectuate pe seama sa).
După cum s-a arătat anterior, condiţiile mandatului nu sunt întrunite în cauză, astfel încât susţinerile reclamantelor nu relevă existenţa unui fapt sau act juridic apt să probeze intenţia formulării notificării în numele şi pe seama lor.
În aceste condiţii, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.F. şi S.I. împotriva deciziei nr. 363/ A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2699/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2713/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
