ICCJ. Decizia nr. 2713/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2713/2012
Dosar nr. 24709/1/2004
Şedinţa publică din 23 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1601/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi drept consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.T. şi S.E. în contradictoriu cu pârâţii C.J. Ilfov, C.L.C. Voluntari şi S.R.I., privind constatarea că este proprietarul imobilului în litigiu.
În motivarea hotărârii sale, tribunalul, după ce face trimitere la prevederile art. 47 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 10/2001, menţionează asupra necesităţii urmării procedurii speciale de restituire prevăzut de art. 21 şi următorii din acelaşi act normativ, indiferent de data introducerii acţiunii.
Evidenţiază că Legea nr. 10/2001, fiind o lege specială cu caracter reparatoriu, trebuia aplicată tuturor imobilelor ce fac parte din categoria celor preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără a crea un regim discriminatoriu acţiunilor introduse înainte de intrarea în vigoare, acţiunilor introduse anterior intrării în vigoare acestui act normativ, ce urma să se judece potrivit dreptului comun, faţă de cele introduse ulterior intrării în vigoare a legii amintite.
Argumentează în plus că în susţinerea acestor considerente sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. final din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
S-a mai apreciat în contextul prezentat mai sus că nu se încalcă dreptul constituţional al liberului acces la justiţie prevăzut de constituţie pentru că, pe de o parte, asupra constituţionalităţii acestui articol s-a pronunţat Curtea Constituţională prin decizia nr. 437 februarie 2002, iar, pe de altă parte, accesul la justiţie al celor interesaţi se asigură conform art. 24 şi următorii din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii S.T. şi S.E., iar prin decizia civilă nr. 591 din 17 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul reclamanţilor pentru următoarele considerente:
În raport de obiectul acţiunii în constatare a dreptului de proprietate, soluţia de inadmisibilitate a acestei cereri dedusă judecăţii este corectă, în sensul legii; inadmisibilitatea acţiunii în cauză există nu numai faţă de dispoziţiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ., în funcţie de care în speţă era posibilă realizarea şi nu constatarea dreptului, dar, prin acţiunea în constatare, aşa cum a fost formulată şi susţinută şi în precizările ulterioare, s-a tins a se crea prin hotărâre judecătorească un alt titlu de proprietate autentic în afara celui invocat, autentificat la 24 mai 1946, ceea ce era inadmisibil.
Aşadar, acţiunea formulată ca o cerere în constatare a dreptului de proprietate imobiliară este inadmisibilă din punctele de vedere expuse, chestiuni, însă, neabordate ca atare.
Având de analizat criticile, ce se circumscriu soluţiei date, în sensul că era necesară a se urma procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, situaţie în care s-a apreciat inadmisibilă cererea pe calea dreptului comun, instanţa de apel a cercetat legalitatea soluţionării excepţiei de fond privind inadmisibilitatea acţiunii sub acest aspect.
În speţă, este vorba de fapt de o reconstituire a proprietăţii dobândite de apelanţi prin titlu autentic de la 24 mai 1946 şi parţial prin succesiune de către unul din apelanţi, ambii însă fiind coindivizari cu cote egale (aşa cum rezultă din actele aflate la dosar); ulterior imobilul a fost naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950 (aşa cum rezultă din adresa fostului S.P.C. de la dosar), astfel că acesta s-a dat în administrarea fostului M.A.I. (astfel cum o demonstrează înscrisurile de la dosar), iar în prezent imobilul este în administrarea intimatei S.R.I.
Pe de altă parte, din adresa nr. 23640/2002 a Primăriei Voluntari rezultă că terenul din str. lancu Nicolae, a fost retrocedat foştilor proprietari şi anume câte 1 ha unui număr de 3 familii, în timp ce terenul şi construcţia de la nr. x ale aceleiaşi străzi este în administrarea M.I.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, pentru imobilul situat în comuna Voluntari str. Erou Iancu Nicolae, ce se pretinde a fi fost preluat abuziv, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cadru normativ ce indică printre altele procedura administrativă.
Dacă apelanţii susţin că au recurs la acest demers prevăzut de Legea nr. 10/2001 prin notificările adresate intimatului deţinător, urmează a constata că un astfel de mijloc procedural a fost folosit paralel cu acest proces, dar nu s-a finalizat printr-o virtuală decizie motivată, aşa cum prevede legea amintită.
Mai mult s-a demonstrat că apelanţii au depus cerere pentru Legea nr. 169/1997 în verificarea Comisiei Locale şi apoi a celei judeţene constituite în baza Legii nr. 18/1991.
Expertul menţionează în raportul său de expertiză aflat la dosar că este posibil ca terenul şi clădirea revendicată se află în terenul administrat de intimatul S.R.I., însă identificarea şi marcarea cu precizie nu s-a putut face.
Ca atare, reţine instanţa de apel că, faţă de probleme de fond ce conturează obiectul cauzei, aspectele şi mijloacele procedurale legale la care au recurs apelanţii în valorificarea drepturilor lor, în funcţie de normele speciale aplicabile în materia imobilelor preluate abuziv, prevăzute de Legea nr. 10/2000 şi care sunt prioritare faţă de cele generale aplicabile în dreptul comun, urmează că ultimul demers juridic concretizat în acţiunea cu care a fost sesizată instanţa ar fi fost posibil numai după epuizarea procedurilor prealabile prevăzute în legea menţionată.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că nu este conturat dreptul de proprietate al apelanţilor asupra terenului şi construcţiei existente în prezent, deoarece, în timp, s-au adus o serie de edificii noi la proprietatea apelanţilor, s-au făcut amenajări cu afectaţiuni specifice obiectului de activitate a unităţii deţinătoare.
Or, din această cauză expertul a fost în imposibilitate să facă o astfel de identificare a fostei proprietăţi şi există probe ca adresa emisă încă din anul 1953 şi aflată la dosar în sensul că edificiul de pe teren a suferit încă de la acea dată modificări şi reparaţii capitale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.T. solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe întrucât nu s-a soluţionat fondul cauzei.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care obiectul acţiunii îl constituie revendicarea unui imobil iar instanţa a soluţionat cauza pe o excepţie, ce nu fusese invocată de nici una din părţile din proces.
Se susţine astfel că instanţa a respins apelul ce viza excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dar s-a pronunţat şi pe fondul cauzei, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În aceeaşi idee se susţine că instanţa a ignorat şi dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 1072010, dar şi poziţia procesuală a pârâtului S.R.I. care a fost de acord cu admiterea apelului.
O altă critică vizează faptul că prin probele administrate inclusiv expertizele efectuate în cauză s-a făcut dovada că terenul şi construcţiile revendicate sunt cele deţinute de S.R., motiv pentru care, susţine recurentul, acţiunea în revendicare trebuia admisă pe fondul cauzei şi nu pe excepţie.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În raport de obiectul dedus judecăţii (acţiune în constatarea dreptului de proprietate), instanţa de apel a făcut o examinare a raporturilor juridice dintre părţi în raport de dispoziţiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ. şi de faptul că în speţă era posibilă realizarea şi nu constatarea dreptului, reţinându-se că prin acţiunea în constatare (aşa cum a fost formulată şi susţinută, cu precizările ulterioare) s-a tins a se crea printr-o hotărâre judecătorească, un alt titlu de proprietate autentic în afara celui invocat, (autentificat la 24 mai 1946) ceea ce într-adevăr este inadmisibil.
Acţiunea a fost respinsă întrucât reclamantul trebuie să urmeze procedura stabilită de Legea nr. 10/2001 până la finalizarea ei (cu posibilitatea acestora de a supune controlului instanţei dispoziţia ce se va emite în cadrul acestei proceduri).
Faţă de art. 480 şi 481 C. civ., reglementările Legii nr. 10/2001 sunt speciale, iar mecanismul de punere în aplicare a acestei legi este alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie.
De aceea, pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridic, în perioada 6 martie – 22 decembrie 1989, care se găsesc în administrarea, folosinţa sau, după caz, exploatarea unităţilor şi instituţiilor publice, a regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi a organizaţiilor cooperatiste, persoanele îndreptăţite la restituire nu pot opta pentru formularea acţiunii în revendicare direct la instanţele competente.
Ele au obligaţia să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de legea specială, în articolele 21 şi următoarele, obligaţie impusă şi de art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
De altfel, este de reţinut că prin lege, se asigură şi accesul la instanţele judecătoreşti, deoarece se prevede o a doua etapă, procedura judiciară, facultativă şi subsidiară care dă dreptul persoanelor nemulţumite de modul în care s-au soluţionat cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la justiţie pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în cadrul acestei proceduri instanţele se pronunţă asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a bunurilor. Deşi acţiunea reclamantului este în constatare, practic se tinde la o revendicare a imobilului
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, iar singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie.
Cum, chiar reclamantul susţine că acţiunea sa este o acţiune în revendicare Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 preved că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.
Or, recurenţii reclamanţi nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem, si nici in personam în condiţiile în care imobilului situat în comuna Voluntari str. Erou Iancu Nicolae (ce se pretinde a fi fost preluat abuziv), îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cadru normativ ce indică printre altele procedura administrativă.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Art. 6 din Convenţie, garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.
Însă, C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Or, faţă de obiectul acţiunii precizate în mod corect şi legal instanţa de apel şi cea de fond au examinat cauza atât prin prisma dispoziţiilor art. 111 teza a II-a C. proc. civ., cât şi a necesităţii parcurgerii procedurilor prevăzute în legea specială, în respectarea principiului specialia generalibus derogant.
Din perspectiva celor expuse nici una din criticile recurentului nu sunt nefondate, motiv pentru care nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art 304 pct 9 C. proc. civ., astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei nr. 591 din 17 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2700/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2714/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
